Un exerciţiu foarte popular în România este enumerarea lucrurilor care merg prost în ţara noastră. Dacă la citirea frazei anterioare pe fundalul minţii aţi început deja trecerea în revistă a celor mai proeminente cauze de insatisfacţie, vă rog să sistaţi acest proces contraproductiv. Probabil ar fi prea multe de numărat. Cu siguranţă, sunteţi familiari cu prognoze conform cărora, în condiţiile unei evoluţii normale a ţării noastre, ar fi necesari aproximativ 50 de ani ca performanţa economică a României să fie comparabilă cu cea a Germaniei de astăzi. Chiar şi în condiţiile în care indicatorii economici ar fi comparabili, există riscul ca distribuţia avuţiei către populaţie să nu fie echitabilă, adâncind prăpastia dintre clasele sociale. Mai mult, ne-am putea confrunta cu probleme serioase de mediu resimţind negativ unele efecte ale unei eventuale (re)industrializări.
În ţara „combinaţiilor”, unde numai fraierii muncesc, cei care pun datoria îninte de toate sunt o specie pe cale de dispariţie. Perspectivele nu indică un viitor prea „roz” dar rezistăm conform clasicului românesc „dacă pentru mine e prea târziu, măcar copiii/nepoţii mei să prindă vremuri mai bune”. În acestă expresie se ascunde un sâmbure de optimism care scoate în evidenţă un spirit latent al datoriei. Acest spirit al datoriei, într-adevar, suprimat de neajunsurile cotidiene, permite unei părţi a României să rămână totuşi funcţională. Dincolo de valul negativismului generat de hăul de bunăstare dintre noi şi concetăţenii Europeni, claritatea adevărului ne arată o parte de Românie activă, deşi stresată, care semnează condica zilnic. Acea Românie, România celor care se duc zilnic la serviciu împinşi de spiritul datoriei, alungă, uneori, iluizia că toate merg prost. Dar oare merită să ne sacrificăm pentru aşa ceva? În condiţiile în care costul de oportunitate al traiului în România este foarte ridicat, românul statornic chiar nu are un comportament economic eficient, putând să-şi caute rostul pe alte meleaguri.
Este totuşi important de subliniat că, deşi nu ducem lipsă de spirit al datoriei, acesta nu se manifestă la factorii de decizie cu o intensitate corespunzătoate. În acest sens, este cel puţin de bun simţ ca managerul să fie cel înzestrat cu responsabilitate pentru a asigura impulsul necesar întregii echipe. Aşa se fac lucrurile bine.
Pentru a ilustra însemnătatea datoriei în sens European, voi da drept exemplu comportamentul unui manager german care a reunit în Stockholm (de fapt, la 20 de km de oraş) opt membri ai unui proiect pentru o întâlnire de lucru. Fiind o întâlnire de lucru ne aşteptam, evident, să şi lucrăm câte ceva, nu doar să discutăm. Totul a fost programat să dureze două zile şi jumatate având un program zilnic, tipic, de la 09:00 la 18:00. Fără a intra în detalii, când ceasul bătea de ora 18:00 în prima zi şi nefinalizând punctele de pe agendă, la îndemnul coordonatorului, întâlnirea a continuat până la ora 23:00, pe fundalul mormait al variilor înjurături în limbile materne ale oamenilor de la masă (bănuiesc că erau înjurături italieneşti, suedeze şi daneze, că româneşti sigur au fost). A doua zi, întâlnirea s-a finalizat după miezul nopţii în condiţiile în care după o primă zi „fructuoasă”, managerul a propus precaut să ne întâlnim cu o oră mai devreme – la ora 08:00. În final, am plecat de la masa discuţiilor cu treaba terminată. M-am întrebat, totuşi, ce l-a determinat pe coordonator să ne „chinuie” atât de mult. Subliniez că era perfect conştient că ceea ce a făcut era nepoliticos, şi ştia că şi-a pătat reputaţia de bun organizator. Cu toate toate acestea, spiritul datoriei a primat deoarece avea o treabă de făcut şi dacă el ca manager de proiect avea treabă şi noi ca parteneri aveam treabă.
Există şi riscuri care se manifestă odată cu adoptarea unui astfel de stil de lucru. De exemplu, unul dintre partenerii intalieni a trebuit să explice soţiei de ce era treaz la miezul noptii. Erau foarte puţine motive pentru care un soţ exemplar ar fi fost treaz la ora 00:00 în Suedia şi nici unul dintre acestea nu implica munca. Poate era puţin supărată doarece, tot din „spiritul datoriei”, acesta o lăsase în mijlocul vacanţei pe care o petreceau în sudul Italiei la socrii.
Paradoxal, întâlnirea a reprezentat un bun exemplu de management al timpului, deoarece trebuiau rezolvate două probleme: o chestiune urgentă, dar puţin importantă, şi una importantă, dar cu un termen generos. Dacă amâna abordarea problemei importante şi se focaliza doar pe urgenţă, aşa cum ar dicta impuslul, am fi terminat la timp şi întâlnirea ar fi decurs normal, sec. Alegând să abordeze întâi problema importantă (abordare corectă de altfel) a finalizat cu bine proiectul şi ne-a oferit o mică poveste de pahar.
BOGDAN CERNAT este cercetător în managementul afacerilor, doctor în relații economice internaționale, cadru didactic-asociat la ASE și absolvent de CARABELLA…
Citește și ROMANUL FOILETON- episodul cu numărul patru
Pompiliu ALEXANDRU- CULTURA URBANĂ
Dana NEACȘU- AMERICA LA NOI ACASĂ
Radu STATE- CULTURĂ ȘI ISTORIE
Puiu JIPA- AȘA LIPSĂ DE INCULTURĂ
Facebook
WhatsApp
TikTok
