Industria vinului din România se bucură, în prezent, de o oarecare atenţie dat fiind potenţialul acestui segment. Într-adevăr, potenţial există dar este şi valorificat? Ţara noastră reprezintă un actor important pe piaţa internaţională a vinului, deoarece tradiţie avem, în anul 2012 eram pe locul 11 mondial la producţia de vin şi pe locul 10 mondial la consumul absolut de vin. Cu toate acestea, piaţa românească a vinului a suferit o scădere semnificativă în ultimii doi ani, de la peste 400 milioane de euro, la aproximativ 350 de milioane de euro. În mod normal, un jucător important pe piaţa internaţională ar trebui să fie acoperit la fluctuaţii puternice pe piaţa internă şi ar putea să-și menţină poziţia acoperind alte pieţe. Sună destul de simplu, numai că România a exportat vin în anul 2012 de puţin peste 14 milioane de euro. Aveam şi noi o şansă să ne impunem internaţional într-un domeniu atât de drag nouă şi când vine vorba să scoatem nişte bani de pe spinarea străinilor – eşuăm. Pe scurt, care ar fi motivul pentru care străinii nu caută vinul românesc, în condiţiile în care nici calitatea vinului şi nici lanţul de distribuţie nu sunt problematice? Răspunsul e simplu – lipsa expunerii României pe plan internaţional, adică lipsa marketingului, cu alte cuvinte, faptul că străinii nu ştiu prea multe despre vinurile românesti.
Voi argumenta. Acum vreo doi ani am urmărit cu interes o emisiune de patru episoade, realizată de Isabelle Legeron – o personalitate în lumea internaţională a vinului. Emisiunea a promovat şi a pus într-o lumină favorabilă vinurile din Ungaria, Bulgaria şi România, subliniind că producţia vinului de calitate reînvie în aceste ţări după ce a fost sever afectată de practicile din era comunistă. În cadrul emisiunii, diverşi producători de vinuri au avut ocazia să-şi promoveze produsele şi să rostească câteva cuvinte privind istoria vinului din ţara respectivă. Emisiunea a reprezentat o ocazie nemaipomenită de a face marketing dar, cu toate că în final concluzia era favorabilă (vinurile românesti şi soiurile de struguri autohtone sunt capabile să joace un rol important pe piaţa internaţională), mă bântuia un sentiment că nu s-au valorificat pe deplin cele 24 de minute alocate episodului despre România.
În primele 12 minute ale acestuia, cuvântul „comunism” a fost rostit de 7 ori şi, parafrazând, concluzia era foarte clară – în timpul perioadei comuniste, industria românească a vinului era axată pe cantitate şi nu pe calitate. Persoanele intervievate în cadrul acestui episod au avut ocazia să vorbească liber despre istoria vinului românesc şi nimeni nu s-a întors în timp dincolo de perioada comunistă, justificând, oarecum, lipsa de competitivitate internaţională. Spre deosebire, vecinii noştri unguri au subliniat importanţa vinului în evul mediu, iar cei bulgari au plecat de la originile tracice ale lui Bacchus. Dacă nu ştiai nimic despre tradiţia viticolă din cele trei ţări, aflai că în Ungaria se făcea vin bun în evul mediu, în Bulgaria se făcea vin încă din antichitate, iar în România…
Acesta este marketingul românesc involuntar. Decât să punem într-o lumină favorabilă produsul pe care dorim să-l promovăm, preferăm să justificăm lipsurile acestuia. În cadrul emisiunii menţionate, nu a avut nimeni inspiraţia să spună că în vremurile când alţii foloseau coaja de copac pe post de „hârtie igienică”, în Dacia se producea şi se consuma vin suficient de bun încât regele dac Burebista a ordonat arderea viilor pentru a realiza o reformă morală, socială şi religioasă. Nici nu contează dacă mica povestioară este mit sau realitate. Ceea ce poate deveni aceasta, în schimb, este marketing extraordinar. Eu de aici aş fi început marketarea vinului românesc, comunismul fiind doar o pagină amărâtă în istoria vinului românesc. Nu vreau să ridic întrebări dureroase, dar nu cumva istoria vinului se aseamănă cu istoria majorităţii sectoarelor economice româneşti?
Insist, totuşi, pe imporţanta merketingului în industria vinului, industrie îndreptată către consumul la scară largă, dar în care experţii sunt formatori de opinie. Analizând superficial un consumator de vin, vom observa că, înainte să deguste vinul, înfige adânc nasul în pahar tragând o gură puternică de aer, apoi face o apreciere vizuală ţinând paharul deaspura capului căutând lumina becului. În continuare, ia o sorbitură scurtă, admirând buchetul bogat şi complex al vinului, identificând urmele fine de fructe de pădure, stejar sau alte chestii care, după părerea mea ingnorantă, nu ar avea ce să caute într-o băutură fermentată din struguri şi, în final, exclamă plescăind „Da, e bun!”, fără să aibă habar ce a băut.
Un consumator tipic de vin va trece prin toate aceste etape importante ale degustării vinului pentru că „aşa se face”. Iată relevanţa marketingului. Dacă unui consumator de vin i se va spune că un anume sortiment este bun, îl va căuta şi consuma.
Am avut ocazia să promovez vinul românesc, la nivel individual, cu ocazia unei întâlniri la Bucureşti cu parteneri străini. Unul dintre participanţii la întâlnire era un suedez, manager al unui institut de cercetări. După eveniment, datorită faptului că ne cunoşteam dinainte, i-am facut o ofertă de nerefuzat (era luna lulie şi căldura era insuportabilă): să-l scot din Bucureşti şi să mergem la Sinaia. Dat fiind că era prima lui vizită în România şi recunoscând că nu ştie mai nimic despre ţărişoara noastră, mi-am permis să-i povestesc, printre altele, şi de vinurile româneşti (subiect interesant pentru el deoarece s-a declarat un băutor de vin). I-am povestit de Burebista, de Ştefan cel Mare, de podgorii importante, evident, fără a fi un pasionat al istoriei vinului, dar având un scop clar – să-l conving că vinul românesc e bun. Fără a intra în detalii, activitatea de convingere nu a durat mult deoarece, oferindu-i o fetească neagră, i-am zis „încearcă asta, e un vin autohton foarte bun”. Datorită imaginii create pe baza tradiţiei şi a faptului că, într-adevar, vinul era bun, m-a crezut pe cuvânt imediat.
Confirmarea că mi-am facut bine treaba a venit în acelaşi an, în luna noiembrie, la Bergamo, cu ocazia unei întâlniri similare, ne-am dus la un restaurant unde organizatorii evenimentului ne-au oferit o degustare de vin roşu italienesc. Spre finalul serii, în momentul în care mă pregăteam să părăsesc localul, amicul suedez a venit către mine şi mi-a zis senin: „nu a fost aşa bun ca vinul pe care mi l-ai dat în România”. Mi-a mărturisit apoi că partenera lui a consumat cu mare plăcere sticla de „Lacrima lui Ovidiu” pe care i-am făcut-o cadou la plecarea din România. În plus, la întoarcerea în Suedia, s-a dus la crama de unde îşi făcea aprovizionarea şi a cerut (ulterior a şi primit), vinuri româneşti. Asta da realizare, chiar şi sub influenţa unui Chianti veritabil amicul suedez râvnea după o fetească.
BOGDAN CERNAT este cercetător în managementul afacerilor, doctor în relații economice internaționale, cadru didactic-asociat la ASE și absolvent de CARABELLA…
Citește și ROMAN FOILETON: A doua față – Ionuț CRISTACHE;
CULTURA ONLINE – Daniel TACHE;
AMERICA LA NOI ACASĂ – Dana NEACȘU;
CULTURĂ ȘI ISTORIE – Radu STATE;
CULTURA URBANĂ- Pompiliu ALEXANDRU;
AȘA O LIPSĂ DE INCULTURĂ… – Puiu JIPA;
CALGARY ÎN DIRECT – Radu TECUCEANU;
LONDRA LA PAS – Cristian Gabriel GROMAN
Facebook
WhatsApp
TikTok
