CULTURA ECONOMICĂ: Cine plăteşte?-Bogdan CERNAT

Când vine vorba de gestionarea banilor publici în România, observ cum noi, în calitate de cetăţeni plătitori de taxe şi impozite, suntem destul de nepăsători privind modul de alocare al contribuţiilor noastre. Într-adevăr, nu există o transparenţă totală a provenienţei fondurilor şi distribuţia acestora, dar nici noi nu suntem prea interesaţi. Din acest motiv cred eu că întâmpinăm dificultăţi în a preţui proprietatea publică, iar de aici pornesc o sumedenie de probleme care pot fi explicate prin lipsa de interes pentru destinaţia banului public: de la mizeria de pe străzi până la bordurile înnoite sau vopsite, cu grijă, an de an.

Din păcate, efectul gestiunii necorespunzătoare a banilor publici este confundat, deseori, cu lipsa de civilizaţie. Probabil este şi asta dar, în primul rând, consider că e vorba de o lipsă de responsabilitate derivată din înţelegerea insuficientă a faptului că toţi suntem proprietarii bunului public. De fapt, subliniez diferenţa fundamentală dintre ţările vestice, unde proprietatea publică aparţine tuturor şi România, unde este a nimănui…

Poate că majoritatea managerilor de fonduri publice din România refuză să accepte faptul că, pe lângă banii lor, gestionează şi banii familiei, prietenilor şi ai celui care-i vinde zilnic ziarul. Calitatea vieţii tuturor este influenţată de abilitatea sa de manager. Mă întreb dacă există un „comutator” mental care să deschidă cercul raţiunii care priveşte banul public ca pe un vector al bunăstării personale.

Am avut ocazia să port numeroase discuţii cu manageri din sectorul public din majoritatea țărilor europene şi am ajuns la concluzia că le păsa sau, cel puţin, dădeau impresia că le păsa de modul în care gestionau banii publici. Este o condiţie elementară pentru un manager public care, din păcate, nu e clar vizibilă în ţara noastră. Mai mult, aceştia aveau o înţelegere interioară a rolului dual al acestora – contribuabil şi gestionar. Datorită faptului că nu făceau disjuncţie dintre cele două stări, manifestau un soi de ruşine la risipirea banului public, de parcă erau programaţi să sufere ştiind că se „joacă”, cumva, şi cu banii lor. Poate exagerez, deoarece putem identifica destule exemple de utilizare ineficientă a fondurilor publice în ţări vestice, dar acestea sunt excepţii, pe când la noi, să fim serioşi, ştim clar care e regula.

Un indicator bun al acestui comportament în rândurile vesticilor îl reprezintă utilizarea excesivă a întrebării: „Cine plăteşte pentru asta?”, la propunerea unui proiect. Am auzit această expresie de prea multe ori în contexte variate, de aceea, bănuiesc că nu e doar o coincidenţă. Evident, ulterior, se ridica şi problema nivelului de finanţare, dar principala problemă era clarificarea provenienţei fondurilor. Surse private – ok, fonduri europene – ok, dar când se punea problema să investească bani publici, brusc atitudinea acestora devenea serioasă şi ieşea la iveală „profesionistul sever” în defavoarea „comunicatorului agreabil”.

Eu păstrez, totuşi, un grad ridicat de încredere că lucrurile se vor îndrepta în România dar, vorba lu’ Teodorescu: poate nu suntem genetic structuraţi…

BOGDAN CERNAT  este doctor în relații economice internaționale, cercetător în managementul afacerilor, profesor-asociat la ASE și, mai ales, absolvent de CARABELLA…

Citeşte şi