ROMAN FOILETON – Ionuț CRISTACHE; Calendarul cu patimi ( ediția a doua ), episodul șase…

Privirea mea curge printre șiroaie de apă, scormonește trecut și prezent, oprindu-se tristă în poarta morții… Se naște noaptea în șoapta mea de durere, iubire e numele ei, dar nimeni n-o știe, strigătul meu e mut ca și viața.

 

11.La începutul lui mai a apărut cartea. Un student la ştiinţe politice, în pragul absolvirii, semna împreună cu un bărbat politic al ţării: „Alexis de Tocqueville şi democraţia în America.” Au fost mai multe zile, la facultate, la ministerul de externe, la o emisiune de televiziune pe care le-am trăit uşor derutat de cuvinte, de mâni întinse şi, până la urmă, de oameni în haine elegante, cu şoferi afară şi mirosuri de parfumuri alese. Peste tot, domnul ministru mă arăta pe mine, începusem să mă închid în reţineri şi sfială, deşi încă mai tresărea urma bucuriei lucrului împlinit, de care vorbea unul dintre profesorii mei. Probabil, pentru a-i face plăcere domnului ministru…

Am aici, în camera de spital, cartea apărută acum patru ani. Pavel a citit-o toată ziua şi mi-a pus-o pe pat, fără să spună ceva. „Domnule, a zis el după un timp, de unde ştim noi că Dumnezeu există, l-a văzut cineva vreodată?” L-am privit mirat, nu credeam că poate fi vreun temei pentru o asemenea întrebare, într-o zi mirosind  a medicamente şi a spital. I-am răspuns, totuşi: „Tatăl meu, care a fost preot, celui care întreba ca tine îi spunea: tu ai minte, dacă eu pot să spun că n-am văzut mintea nimănui niciodată?” Mă simțeam trist, năucit și gol pe dinăuntru, chiar viața devenise o prefăcătorie umilă.

Pavel învârtea uşor o batistă şi, după o clipă a continuat: „Bine, dar se crede de către toată lumea de pe pământ că oamenii au minte.” I-am răspuns: „Se crede, dar fără să o vadă, şi tu crezi, şi eu, dar nu vedem mintea. Dar viaţa, spunea tata, viaţa ai văzut-o vreodată? Şi, cu toate acestea cine zice că-i mort, când este viu şi are viaţă? Se vede viaţa?”

A căzut pe gânduri, dar a mers mai departe: „Bine, dar viaţa se trăieşte, se manifestă şi prin asta există, cu toate că n-o vezi.” Am zâmbit şi i-am spus, de parcă tata ar fi fost lângă noi: „Păi, aşa e şi cu Dumnezeu, omul e chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, dar nu după forma cea dinafară, ci după cea sufletească.” Pavel a adormit, numai eu vegheam în noapte cu gândul la ziua de mâne. Am alături cartea cu numele meu pe copertă şi mă întreb ce legături ar putea fi cu ziua de azi. Cred că am citit undeva că Dumnezeu este oceanul acela de dragoste fără margini, care îmbrăţişează toate zidirile sale. Am nevoie de cineva cu care să stau de vorbă, am nevoie să mă aud vorbind cu voce tare. Unele gânduri sunt mult prea periculoase, nici n-ar trebui să le permitem să ne dea târcoale.

E noapte, e frig şi e linişte… Şi scriu mai departe, grăbit, de parcă zilele mele s-ar termina mâine. Venise vara, era început de iulie şi trecusem examenul de licenţă. Lucrarea mea a fost lăudată, erau capitole din cartea deja apărută şi mă gândeam la ceea ce urma să fac. Mi s-a propus să rămân în facultate, erau puţini asistenţi la catedrele noi, apărute doar de un an sau doi. Maria se pregătea şi ea de examen, ştia fiecare temă, pe care o învăţase împreună cu mine, avea emoţii, dar eu eram sigur de reuşita ei.

„Tata are o surpriză pentru tine”,  mi-a spus Maria, la câteva zile după licenţa mea în ştiinţe politice. Am aflat a doua zi şi, de aici, viaţa mea s-a desfăcut într-o lume pe care o visasem poate, dar nu o credeam să fie aşa şi nici nu o înţelegeam în întregul ei.

Tatăl Mariei a venit, seara, în mansarda mea. „Radule, pregăteşte-te, peste trei săptămâni plecăm la Paris.” Am rămas aproape nemişcat pe scaunul meu, Maria zâmbea şi am reuşit totuşi să întreb: „Cum aşa? Eu nu am nici măcar paşaport…”  Domnul ministru a continuat: „La Sorbona are loc din doi în doi ani, un colocviu internaţional despre opera lui Tocqueville, am sperat să-ţi fac o surpriză şi am trimis un rezumat al cărţii şi două capitole traduse şi am primit de la ambasada noastră invitaţia, pentru noi doi, de a participa la sesiunea din acest an. Se şi potriveşte, a continuat el, eu tocmai aveam o vizită oficială în Franţa, cu primul-ministru, chiar în perioada invitaţiei.”

Paris, Sorbona… Prea  repede şi prea mult pentru mine şi doar un gând mă frământa, aproape rostit… Şi Maria? Să nu fiu aici când are ea examen?

12.În ianuarie 1993 am plecat, împreună cu soţia mea, în America. Ne-am stabilit la Rochester, în apropierea lacului Ontario, la o mică distanţă de cascada Niagara. Am resimţit ca pe o mare durere despărţirea mea de Radu, dar viaţa ne-a pus la o asemenea distanţă, deşi ne simţeam atât de aproape unul de altul. Citind caietul prietenului meu sunt uimit de resemnarea pe care o bănuiesc în fiecare rând al lui, e un mod de a trăi intens, dar ascuns de ceilalţi, o iubire pentru care eu pot depune mărturie. Am toate scrisorile primite de la Radu şi dragostea lui pentru Maria este dincolo de măsura certitudinii din noi. Imaginea iubitei mă-nfaşă pătimaşă, în lume doar iubirea mea e vie, îmi scria el. Zadarnic am căutat alinare în lacrimă, Maria e pentru grădinile minţii mele ca o toamnă lină. Acolo unde se duce o inimă tristă sunt mii de dealuri însângerate, ca la mine acasă, când plecau la armată flăcăii satului. Mă uit, scria Radu, plin de farmecul iubirii lui, spre lume cu privirea inimii. Cu ochii aş vrea să nu mai zăresc firea ascunsă a timpurilor, iar mătasea verde a crengilor de salcâm s-a tocit de roua caldă a dimineţii. Pe gene am sute de izvoare, iar Maria ar trebui să ştie că dragostea mea e mai presus de orice piedică, pământească sau nu. Nu pot încă să-i spun până la capăt totul despre dragostea mea, îmi lipseşte curajul bărbătesc al iubirii din mine, dar simt cum norul slăbeşte lumina ochilor mei palizi şi cum aceeaşi roată a lumii se învârte mereu, pe acelaşi drum, doar veştile sunt de fiecare dată altele. Știa să spună multe lucruri, fără să folosească niciun cuvânt. Adică întorcea spatele oricărui gând, mergea fără încetare și nu ajungea nicăieri. Dar nu atunci când era vorba despre dragostea lor…

          De fapt, gândeam din patria cea nouă în care mă aflam departe de Radu, omul e zidit din două, cel care loveşte şi cel care e lovit. Şi totuşi, ceea ce se înalţă bine nu poate fi nimicit. Citind caietul lui am înţeles urmele adânci de tristeţe, fiindcă o parte din viaţa lui era şi a mea, iar resemnarea lui, oarecum nefirească, într-o vară plină de victoria pasiunii lui filosofice, am înţeles-o abia din paginile care urmează.

13.Urma să plecăm la Paris pe 5 iulie, pentru colocviul de la Sorbona. Am pregătit o sinteză a cărţii noastre, alegând acele idei originale, ale mele şi ale domnului ministru, pe care le aşezasem în carte într-un capitol, numit de noi „Provocări şi deschideri.”

Mama a venit la mine, se bucura de plecarea mea şi am umblat împreună câteva zile prin magazine, mi-am cumpărat chiar şi un costum nou, cravate, pantofi. Intrasem în joc cu o plăcere de care nu mă credeam în stare, Maria şi mama îmi pregăteau împreună bagajul şi aveam sentimentul real, parcă uşor îngândurat însă, al unei familii tinere, la început de viaţă. Vineri, cu cinci zile înaintea plecării, eram cu Maria, repetam împreună un capitol pe care ea credea  că-l ştie mai puţin, când a sosit, spre seară, tatăl ei. „Ce-ar fi, ne-a zis, să mergeţi şi voi mâne la casa noastră de la munte, puteţi şi acolo să mai repetaţi.” Din ochii Mariei am înţeles că şi-ar dori să mergem şi am acceptat imediat.

În maşină, a doua zi, în drum spre munte, tatăl Mariei mi-a spus că urma să călătorim spre Paris în delegaţia oficială a ţării la Consiliul Europei. „O să ţi-l prezint şi pe primul-ministru, mi-a spus el, să ştii că a citit cartea noastră şi s-ar putea să vorbim despre ea.”

Drumul curgea lin prin căldura toridă a verii, iar Maria adormise lângă mine, pe bancheta din spate a maşinii. A alunecat încet, cu capul aşezat pe umărul meu şi i-am simţit sânul în palma mea nemişcată şi caldă. Obrazul ei era lipit de al meu, respiraţia ei curată o simţem ca pe o adiere magică şi aş fi vrut să se oprească totul, să rămânem amândoi într-o lume fără de sfârşit. Citisem undeva că noi, oamenii, murim în fiecare zi, pentru că în fiecare zi ni se ia o parte a vieţii. Numai că, pentru mine, zilele de atunci nu erau decât viaţă. „Priveşte, Radule, zicea tatăl ei, ce case frumoase s-au făcut… E o altă lume, totuşi…” Cum să-i spun eu că acasă la mine, oamenii găsesc tot mai greu pâine pentru copiii lor, că mama mea, cu salariul ei de învăţătoare, abia dacă poate să o ducă de la o lună la alta… Simţeam cuvintele în colţul buzelor, dar în aerul rece al maşinii  respiraţia Mariei îmi oprise tot, şi vorbe şi gânduri.

Exilat pe aici, pe undeva, prin memoria insulei mele rănite, nu mai ştiu să cer nimic şi aştept santinela călare să-mi păzească sfârşitul. În spitalul din care-mi amintesc mirosul părului ei, apăsarea caldă a obrazului ei lipit de obrazul meu, drumul prin arşiţa de iulie e viu, dar totul începe când cenuşă e casa şi grădina şi porţile mari, care nu se mai deschid. Am ajuns destul de repede în marginea oraşului de munte, iar vila domnului ministru era aşezată chiar în mijlocul pădurii, între rândurile numeroase de brazi înalţi şi tineri. Soţia domnului ministru, pe care am găsit-o acolo, nu şi-a ascuns mirarea: „Hei, nu ştiam că avem oaspeţi” a zis, cu aerul ei acru, pe care-l mai văzusem şi altădată.

Eu şi Maria ne-am dus pe o terasă mare, în spatele casei, dar acum nu-mi mai amintesc decât că sufletul meu putrezit abia mai trăieşte, e ca un fir de praf pe câmpia imensă şi licăresc tot mai rar stâncile şi umbrele care se duc pe zidurile rănite ale timpului de azi. Acolo însă, respiram iubire, dar nu încercam – nici eu, nici ea – să o spunem şi în cuvinte, ne era de ajuns ceea ce ochii noştri îşi spuneau, prin colţ de lacrimă.

Am mâncat într-un foişor, ridicat alături de casa mare şi încărcată de pereţi din lemn şi piatră de munte, am vorbit despre plecarea la Paris, despre examenul Mariei… Văd şi acum figura cenuşie a doamnei, îşi frământa buza de jos într-un tremurat nervos şi violent. „Cred că a venit o maşină la poartă” a zis ea, mulţumită că poate, în sfârşit, să oprească cuvintele noastre.

Să stai cu ochii pierduţi în jos şi să nu-ţi mai doreşti decât ziua de ieri… Am înlemnit în scaunul verde în care mă aşezasem, mi s-a oprit respiraţia, o căldură imensă m-a cuprins, iar în urechi simţeam bătăi aspre şi brăzdate de panică. „Radule, a zis domnul ministru, ţi-l prezint pe domnul Sorin Manole, un prieten de familie…”

Umflatul cu privire de sticlă, cu ochelarii groşi aşezaţi pe faţa mare şi palidă mi-a întins mâna. „ Îmi pare bine”, mi-a zis şi s-a aşezat cu greutate în faţa mea. Doamne, cum aş fi putut să-l uit pe maiorul Manole, priveam la palmele lui mari şi le simţeam încă pleznindu-mă peste faţă şi-i auzeam încă urletele animalice: „Cine, bă, voi  v-aţi găsit să schimbaţi lumea, o să putreziţi prin puşcării, cretinilor”…

De pe gardul întunecat, urmele zilei de ieri spun cât e de când am murit. Doar soarele vrea să apară pe cer, negru şi risipit în şoapta de acum. Târcoale îmi dă liliacul însetat de sânge, vampirul şontorog mă pândeşte şi atunci când pustiul mă va chema la osândă, dă-mi în dar, Doamne, puterea de a ierta.