LECȚIA DE ZBOR – Ioana PIOARU; Cum să (mai) spui o poveste…

După toate poveștile și povestirile, romanele, filmele, serialele și documentarele pe care le-am auzit/ascultat/citit/văzut „la viața mea”, tocmai când credeam (îngâmfată cum sunt) că nu mă mai poate surprinde nimic în materie de stil și de formă, am dat peste un film din anii `60: „La Jetée”, de Chris Marker, în expoziția ”A Grin Without a Cat”, dedicată artistului de galeria londoneză Whitechappel.

Din nefericire, mi se întâmplă foarte rar să stau să văd un film sau o lucrare video mai lungi de  5-10 minute, atunci când sunt expuse într-un muzeu sau într-o galerie. De cele mai multe ori, dintr-un amestec de nerăbdare, anxietate, agorafobie, lene și prostie, îmi vine să plec după câteva minute, promițându-mi să mă întorc altădată să văd lucrarea complet. Ceea ce, evident, nu prea se întâmplă. De data aceasta, sunt convinsă că, dacă n-aș fi fost însoțită de prieteni care vroiau să vadă restul expoziției, aș fi stat să văd tot filmul. Am nimerit pe la jumătate și, timp de trei-patru minute cât am stat acolo, până să fiu trasă de mânecă și să mi se spună că „pot să-l văd și acasă”, am fost hipnotizată.

„A Grin Without a Cat” este, cred, cea mai bună expoziție pe care am văzut-o anul acesta și probabil una dintre cele mai bune pe care le-am văzut vreodată. Strângând laolaltă lucrări din întreaga carieră a lui Chris Marker, cunoscut în primul rând ca regizor dar prezentat aici și ca poet, eseist, filosof, fotograf și artist multimedia, expoziția reconstituie într-o oarecare măsură, o biografie pe care enigmaticul artist a refuzat să o dezvăluie, în mod direct, publicului.

Într-unul din textele care însoțesc seria de fotografii „Staring Back” (1952-2006), serie ce ilustrează, printre altele, tumultul politic din Europa anilor 60-70, Chris Marker mărturisește că  i-ar fi plăcut să-și fotografieze prietenele sau pisicile… însă nu poți să alegi timpul în care trăiești. Totuși, felul în care înfățișează în cadrele sale societatea și tulburările ei este unul aparte, căci el pare a fi preocupat mai degrabă de om decât de eveniment, figurile surprinse în fotografii nu sunt o masă amorfă scriind Istoria, ci individualități distincte, trăindu-și fiecare, în primul rând, propria istorie, având fiecare rolul principal în povestea sa, important și deosebit în felul său. Am observat, tot notându-mi fragmente din textele lui Marker, că în tot ceea ce face, imaginea și cuvântul lucrează perfect împreună, și constat acum, încercând să descriu ce am văzut, că îndată ce îl citez, orice adaos este în plus. Iată, de pildă, ultimul text alăturat imaginilor din „Staring Back”, pe care mi l-am notat deși mi s-a întipărit, oricum, în memorie și care descrie perfect spiritul ce traversează fotografiile și adesea și filmele lui: strecurându-se prin mulțime precum un șarpe iscoditor, obiectivul meu surprinde, în ciuda aparentei coeziuni a grupurilor, eternul chip al singurătății.

Dar să revin la filmul „La Jetée”. L-am văzut, într-adevăr, acasă, de trei ori la rând, pe nerăsuflate. Îmi voi păstra însă obiceiul de a nu dezvălui prea multe detalii din filmele despre care scriu și, cum în acest caz orice detaliu este prețios, cel mai bine ar fi să nu spun nimic și să vă las să descoperiți singuri această comoară (în cazul în care nu ați descoperit-o deja). În schimb, aș putea rezuma un mic text în care Marker povestește un episod din copilărie pe care îl leagă de geneza acestui film. Fascinat fiind de un aparat numit pathéorama și de cele câteva cadre din filme celebre ferecate în el, pe care nu se mai sătura să le admire, observă că peliculele ce se puneau în aparat seamănă foarte bine cu negativele de fotografii developate, așa că se hotărăște să  înlocuiască originalul cu un film cu pisica lui, realizând astfel ceea ce consideră a fi primul său film. Mândru de asemenea ispravă, găsește de cuviință să-i arate filmul unui coleg pe care îl aprecia pentru că știa să construiască machete de teatre, cu cortine, decoruri și tot tacâmul. Colegul, neimpresionat, decretează: „Filmele trebuie să se miște, tâmpitule! Nimeni nu poate să facă un film din poze nemișcate”.

Însă 30 de ani mai târziu, Chris Marker regiza capodopera „La Jetée”.

IOANA PIOARU este absolventă a Facultății de Arte Plastice a UNA – București, o tânără artistă de recunoaștere națională și europeană și, mai ales, absolventă de CARABELLA târgovișteană…