Nu fusesem niciodată în Ţara Haţegului, spre ruşinea mea, aşa că, atunci când prietenele mele mi-au propus n-am stat prea mult pe gânduri şi am acceptat, cu emoţie, să-mi fie ghizi ele, pasionate de istorie şi cu studii în domeniu. Destinaţia principală-mănăstirea Prislop. Drumul până la mormântul părintelui Arsenie Boca pare să fi devenit un fel de modă,în ultima vreme. Aşa gândeam când am plecat şi mi s-a confirmat acolo, dar prefer să nu insist asupra motivului care-i animă pe pelerinii veniţi aici cu miile, mai ales la sărbători şi final de săptămână.
Pe drum am rămas profund fascinate, la vederea Coloanei lui Brâncuşi, ale cărei formă, dimensiune şi material folosit au depăşit cu mult ceea ce-mi imaginasem în legătură cu celebra sculptură. Am văzut-o din…maşină, căci şoferiţa noastră de drum lung nici n-a oprit motorul: “drumul e lung, drumul e greu…. la întoarcere vedem Tg.Jiu!”.
Plecate la drum cu temele cam nefăcute (lucru curios pentru nişte domniţe altminteri tare serioase, mai ales atunci când vine vorba de orice fapt, moment, cuvânt a căror sursă trebuie verificată, citită, adnotată-şi o spun cu mare apreciere, dragă Nadia!!-) am ajuns total nepregătite în superbul defileu al Jiului.
Eu abia aşteptam, evident, celebrul traseu Bumbeşti-Livezeni, dar mi-a trecut repede admiraţia pentru un peisaj ce te lasă fără suflare, pentru Jiul nervos din cale-afară, ce se tânguie cu zgomot mare şi cu ecou prelung, printre pereţii periculos de stâncoşi. Şi asta pentru că, încă de la intrarea în vale, calmul micii vacanţe a fost brusc pus sub un mare semn al întrebării, de coloana de maşini în spatele căreia ne-am oprit. Fără să ştim de ce, aşa cum de regulă se întâmplă, mai ales când nu ştii că aici se lucrează la amenajarea drumului….oarecum, căci pedrum am găsit doar semafoare. Situaţia n-ar fi fost de natură să ne ducă pe culmile disperării fără margini, în ciuda drumului destul de rău şi chiar a orei târzii care ne cam dădea motive de îngrijorare, având în vedere drumul pe care îl aveam în faţă, dar…Românii noştri au ţinut cu tot dinadinsul să nu se dezică nici de data asta. Totul era dat peste cap de şmecheraşii(mai mulţi poate decât cei care, ca noi respectau culoarea semaforului) pentru care culoarea roşie a semaforului reprezintă doar o opţiune, în funcţie de…chef. Al lor. Iar ei n-aveau chef să ţină seama de ea, astfel încât, câte o coloană impresionantă a trecut pe lângă noi în multe rânduri, creând imposibilitatea celor de pe banda din stânga de a pleca de pe loc la verdele lor….şi tot aşa….şi tot aşa…
Dar nu, nu doar aici le-am întâlnit lipsa respectului pentru legi, reguli, ceilalţi….orice şi oricine! Din păcate, chiar locul de pelerinaj, la care uneori poţi aştepta ore bune-minunat prilej de curăţire a gândurilor, de toată zgura şi cenuşa care se aşează pe ele, zilnic, fără să ne dăm seama-, îţi aducea aminte unde ne aflăm şi cine suntem, căci ceartă, rumoare, poveştile vieţilor vecinilor de aşteptare, ne-au însoţit o mare parte din drumul până la mormânt. Doar la Capela Sixtină ne-au mai împins de la spate carabinierii pentru a ne mişca mai repede, aşa cum o făceau aici jandarmii şi chiar preotul care străjuia lângă mormânt!
În fine, a urmat minunea de la Ulpia Traiana Sarmizegetusa care m-a copleşit prin semnificaţie, calitatea, complexitatea şi dimensiunea vestigiilor, dar şi prin lipsa oricărui ghid/mijloc de informare. Chiar dacă era ora 18. Perioada vacanţelor ar necesita poate, un program care să se plieze pe dorinţa turiştilor de a vedea, cât e ziua de lungă, obiectivele spre care s-au îndreptat, mai ales că erau, şi la ora aceea, turişti aflaţi în excursii organizate, din străinătate, care îşi dădeau cu presupusul, în legătură cu semnificaţia lucrurilor sau locurilor pe care le admirau. “-Cărţi din acestea, mai aveţi?” “Nu, s-au terminat!”. “-Nu dispuneţi de audioghiduri?” “Nu!”(sec). “Ei, Roma!!!…”, mi-am zis în gând, cu mult amar şi tristeţe….
Râu de Mori. Inegalabil peisaj. Căutăm domeniul nobiliar al Cândeştilor, de mare însemnătate pentru istoria noastră. Găsim “Centrul de informare turistică”. Frumoasă clădire! La căteva sute de metri în spatele ei-nişte ruine lăsate în voia buruienilor, aproape cât ele de înalte- şi nişte tăbliţe care-ţi testează imaginaţia, spunându-ţi ce ar fi fost în respectivul perimetru. Amar, amar.
Îndulcesc tristeţea istoricilor căutători de origini, biserica din Ostrov de un rar inefabil, şi bineînţeles, cea din Densuş din care, la acea oră de amurg, mi-am dorit să nu fi mai fost nevoie să plec vreodată….
Drumul de întoarcere: valea Oltului, cu inconştienţi la volan(foarte mulţi), ce pun în pericol vieţile celor ce respectă reguli, prin depăşiri razante, viraje riscante şi viteză ameţitoare. Plus cucoana(era să scriu doamna) de la coadă, la o toaletă de OMV, pentru care, o regulă măruntă-mărunţică, aceea a respectului faţă de intimitatea celorlalţi exista doar în închipuirea mea şi a prietenei mele:”De ce aţi închis uşa? Până acum a stat deschisă!”. Şi a redeschis-o.
Ce putem face cu ei? Sau ar trebui să facem ceva cu noi? Cu noi toţi, a căror vacanţă, şi mai mult, a căror viaţă, sunt puse greu la încercare, în tot felul de situaţii similare.
Facebook
WhatsApp
TikTok
