CULTURA DE SÂMBĂTĂ ÎN… VACANȚĂ – Ioan VIȘTEA : VINERI – Amintirile unui “Caţavencu”. Reporter pe frontul româno-maghiar al anului ‘90

 

  După o săptămână de alergătură şi pregătiri, am înţeles că nu-i uşor să pleci corespondent de război la Târgu Mureş. În timpul ăsta, am închiriat de la Muzeul Naţional de istorie o cămaşă de zale şi-un coif, am semnat o poliţă de asigurare pe viaţă şi m-am vaccinat antirabic căci văzusem pe chipul câtorva parlamentari care sunt efectele turbării. Apoi, am pus la repezeală, pe fundul raniţei, una mască de gaze cu trusă plus câteva exemplare din RM, ultimul tip de armă binară rezultată din unirea a două gaze paralizante, EB şi CVT. Astfel înarmat până în dinţi, am plecat lăsând în urmă mai multe îndoieli şi îngrijorări decât dacă aş fi plecat în Golf.

Călătoria a decurs destul de bine până dincolo de Braşov. Abia către Copşa Mică a început să se simtă apropierea frontului. Ai noştri, ingenioşi, ridicau în văzduhul duşmanului tone de negru de fum sub care sperau să-l îngroape ori numai să creeze derută în rândurile lui. Prima bombă a explodat însă la Războieni: ungurii au pus la cale o diversiune mârşavă în Mersul trenurilor şi în orarul acestora! Urmarea: trei ore de aşteptare într-o gară cu trei becuri chioare, mai multe priviri ostile şi un bufet cu lacătul pe uşă al cărui proprietar, fără îndoială, trebuie să fi fost ungur. După trei ore, suim într-o garnitură bine camuflată de întuneric, dar şi mai bine congelată şi dezmembrată. „Deh, tren de război!” oftează vecinul meu pe care nu-l văd ci îi aud doar respiraţia. Imediat, mă grăbesc să aflu care e mersul frontului. „Cât se poate de rău!”, zice omul. „Nu se mai poate! Ungurii ăştia au făcut mia perechea de pantofi şi ca mâine, 30 de lei pâinea! Dar într-o lună, gata, demobilizez! Plec! În Australia! Mutăm Ardealul în Australia şi pace!”. Mă ia şi mai tare cu frig. Strâng raniţa în braţe, pipăi RM-urile şi pe moment mă încearcă un sentiment de siguranţă. Un timp. Vine, apoi, conductorul. Acesta ţine în mână o lanternă, gen felinar, şi când deschide gura să ceară biletele parcă scuipă blocuri de gheaţă. N-apucă să închidă bine uşa că tresar. Nu se poate! L-am mai văzut undeva, dar nu ştiu unde precis. Prea mă izbeşte asemănarea. Da! Am găsit! Seamănă leit cu Basta! „Generale, stai!” mă reped eu strigând. „Tesek?!” aud că-mi răspunde contrariat. „Niciun tesek! Eşti Basta! Generalul Basta, nu? Hai, recunoaşte!”. „Pardon! zice, io mi-s şefu’ de tren Basztalos!” şi închide uşa în urma lui. Rămân năuc, vecinul meu râde. Mă-ntreabă cum de l-am recunoscut şi până unde merg. „La capăt, pe linia întâi!”. „Oho, face, nu te văd bine!”. „De ce? Chiar e groasă?”. „Păi cum! Mă mir că încă n-am fost atacaţi!”. Am mai verificat o dată RM-urile. Erau la locul lor. Mi-am făcut curaj cât am putut şi-am adormit.

Inutil să mai spun că am visat lupta de la Posada. Când m-am trezit eram îngheţat tun şi rămăsesem singur în compartiment. Tocmai se zăreau aliniamentele primelor fortificaţii de blocuri ale Târgu Mureşului. Însă, prin ceaţă. O ceaţă ce se vedea cât se poate de clar că-i duşmănoasă şi împinsă încoace dinspre pusta maghiară de o mână ostilă. Aşa că am ieşit din tren şi din gară cât se poate de prevăzător încercând să trec neobservat. Nu-i vorbă că nici combatanţii nu păreau interesaţi de cineva în halul în care arătau. Palizi din cale afară, cu priviri de om ce suferă de crampe ca în urma unei intoxicaţii. avuseseră pierderi grele de o parte şi de alta. Cu cât mă apropiam de centru, se înmulţeau baricadele ascunse sau îngropate în maldăre de ziare, patrulele, filtrele de control. M-am strecurat pe lângă ziduri printre răpăitul mitralierelor ce se înjurau cu foc. Trebuia să caut Comandamentul Vetrei Teribile. Uşor de zis, greu de făcut. În cel puţin 20 de locuri ale oraşului se dădeau lupte crâncene. La lapte. La pâine. La caşcaval. La cămăşi bărbăteşti şi chiloţi de damă. La tutun. Apoi, la ness, delikat, medicamente şi aţă. Pe viaţă şi pe moarte. Fără menajamente. Până la sacrificiul suprem. Încleştările sfârşeau cu un strigăt de victorie în care recunoşteam adesea patosul alor noştri. Un val de patriotism fierbinte m-a inundat odată ce-am zărit firma Comandamentului Vetrei Teribile. Am intrat repede, le-am dat în primire misilele RM pe care le-au luat cu un strigăt de uşurare, m-au chestionat sumar(“Cine te-a trimis, Măgureanu?” „Nu! zic, patronul rev…”. „Aha, bravo! Vorbeşti codificat! Bun!”), mi-au spus de câteva ori : „Atenţie la Ungaria şi la unguri!” şi m-au lăsat să plec bătându-mă prieteneşte pe umăr.

Afară, se trăgea în draci cu tot armamentul din dotare. Şi peste toate, începuse să sune alarma. Ungurii se pregăteau să trimită dinspre Sovata cea de-a 373-a rachetă cu mofete asfixiante, aproape toate interceptate şi distruse de Patrioţii noştri. Cu masca pe figură m-am refugiat într-o cafenea. Iniţiativă fatală, lipsă de vigilenţă, spuneţi-i cum vreţi, cert e că am fost răpit.  Da, da, răpit! Răpit de o „mască”, plimbat într-o maşină prin oraş timp de câteva ore şi depus într-un loc secret, o sufragerie în mijlocul căreia se afla un cort ca la popoarele migratoare. Numai că mirosea pronunţat a 8×4 şi alte balsamuri. De două săptămâni mă aflam acolo prizonier şi tot de atâta vreme „masca”, pe numele mic Ildyko, intra noapte de noapte în cortul meu. Repeta întruna „Szerelem!, Szerelem! fără să-mi traducă şi mă soma cu trupul ei superb să spun tot. Ceea ce am şi făcut. Am repetat de zeci de ori biografia. Cu toate că nu mai aveam pic de ură şi ştiam că fapta mea putea fi încadrată la înaltă trădare, trebuie să recunosc că genul de terorism şi de autonomie pe care îl practica Ildyko nu-mi displăcea deloc. Fapt pentru care am trimis redacţiei o telegramă prin care solicitam să mă considere corespondent permanent în zonă!