Trăim, de câteva decenii,o apocalipsă perpetuă. Sau, mai degrabă, într-o apocalipsă perpetuă. Nu apucă bine o revelaţie să prindă contur, că este imediat urmată de o alta, a unui sfârşit şi mai dramatic şi a unui nou început şi mai incert. Upgrade-urile în rafală ale imaginarului escatologic, lansate cu surle și trâmbițe sub licența producțiilor hollywoodiene cu temă și sub cea a revistelor tabloide, care s-au luat la întrecere în a adapta semnele biblice realităților moderne și în a ne proiecta coșmaruri din ce în ce mai sofisticate, pe cât de spectaculoase, tot pe atât de lipsite de consistență (în absența sensului prim, moralizator al profețiilor), au sfârșit nu prin a ne apropia în fața pericolului comun, cum probabil că fusese intenția, ci prin a ne dezbina și mai tare. Desigur, există și excepții. Scenariile catastrofice pe care ni le propun organizațiile ecologiste au măcar meritul de a indica și cauze asupra cărora putem interveni. Dar acestea sunt doar excepții. Și nici măcar acestea nu reușesc să ne unească. Pentru că persistența temei sfârșitului lumii a reușit să ne scoată din orice altă paradigmă posibilă și să ne arunce violent în cea a supraviețuirii. Și mi-e teamă că (cel puțin) unii dintre noi nu concep supraviețuirea decât în pofida celorlalți. Nu puține sunt exemplele ce pot fi date în acest sens, recenta tragedie aviatică din Ucraina nefiind decât unul dintre ele.
În ce măsură acest imaginar a influențat istoria ultimelor decenii este greu de stabilit, dar sigur este că noi, în Europa Centrală și de Est, am trăit (cel puțin) un sfârșit al lumii,pe viu, în plan istoric. Sensul pe care Evanghelia îl atribuie vremurilor din urmă este reprezentat de nașterea din nou a lumii (Matei, 19.28).Problema este că, în cazul nostru, al românilor, dacă nu și în cazul altora, durerile nașterii se prelungesc nepermis de mult, iar noua lume, cea promisă, întârzie să apară. Prinși între lumi și rămași fără repere valorice, pare că asistăm neputincioși la ravagiile pe care le face o istorie ieșită din matcă. Pare că ne-am pierdut nu doar respectul pentru celălalt și pentru adevăr, ci, captivi ai paradigmei supraviețuirii, ne-am pierdut omenia. Tot un semn al sfârșitului este și acesta: Iar din pricina înmulţirii fărădelegii, iubirea multora se va răci (Matei, 24.12). Nefirescul a devenit realitate cotidiană, astfel încât nici măcar nu-l mai percepem ca atare, ba, cel mai adesea, luăm firescul drept nefiresc.
Nu scandalul traficului de sânge de la Slobozia m-a determinat s-a scriu aceste rânduri, deși acesta este poate cel mai elocvent simptom al anormalității în care trăim, ci, asumându-mi riscul de a provoca oarece indignare, un alt scandal recent, cel provocat de videoclipul Soy un rumano en Madrid. Punând în circulație stereotipuri defavorabile românilor, verdictul pe care îl dă acesta, chiar și în registru parodic, este, desigur, unul nedrept. Așa cum orice generalizare/inducție, implicând doar adevăruri parțiale, sfârșește prin a propune un neadevăr. Este nedrept pentru românii plecați în străinătate care își câștigă cinstit și onorabil existența, care s-au integrat și s-au adaptat comportamental rigorilor civilizației occidentale. Și nu doar pentru ei, ci și pentru noi, cei rămași.
Am putea să ne oprim aici cu considerațiile, expediind repede controversa, pentru a ne întoarce pe partea cealaltă și pentru a ne putea continua netulburați somnul.Ceea ce nu ar rezolva însă problema.
Câți dintre noi nu suntem de acord cu afirmația (Ne mişcăm, zglobiu sau patetic, între uliţă, băcănie şi bodegă. Suntem o ţară de cartier, în care se trăieşte din bîrfă, zvon, calomnie şi bancuri deocheate) pe care Andrei Pleșu a făcut-o într-un articol din Dilema? Da, uneori am impresia că trăim într-o țară în care înjurătura este pe cale să devină formă de salut, calomnia este pe cale să țină loc de adevăr, iar fărădelegea este pe cale să facă legea. O țară în care ingredientele succesului social nu mai sunt munca și onestitatea, ci furtișagul și trivialitatea. Evident, știu că este doar o impresie. Transformarea mizeriei sufletești în podoabă și a încălcării normelor în standard existențial nu ne pot defini ca români. Știu că, procentual vorbind, cei care își exhibă astfel neputința de a fi oameni sunt puțini. Dar, chiar puțini fiind, știu și că sunt extrem de vocali. Oricum, cu mult mai vocali decât majoritatea. Mai vocali decât o majoritate care, mulțumindu-se să protesteze doar anemic sau chiar deloc, poate sfârși prin a se percepe ca minoritate. Iar adevărata problemă este că, în cele din urmă, chiar poate deveni o minoritate. Pentru că răul este contagios și se poate întâmpla ca, din convingerea că nu mai există o altă cale, să treci de partea lui.
Iată de ce nu am recunoscut, în videoclipul Soy un rumano en Madrid, românul generic, ci doar pe cei care, prea leneși pentru a-și construi cu mijloace decente o existență, dar prea trufași pentru a-și recunoaște lenea, consideră că există munci degradante de care, evident, nu se pot apropia, dar nu consideră că este degradant să trăiască din ajutoare sociale nemeritate sau să fure. Pe cei care, pentru a-și înjgheba un surogat de stimă de sine, desigur, nu prin validarea propriei soluţii existenţiale, ci prin invalidarea celorlalte soluţii, fac tot ce le stă în putință pentru a nu ne lăsa nici pe noi, ceilalți, să trăim. Pe cei care reprezintă excepția. Deocamdată.
Dacă probabilitatea de a trăi, la propriu, un sfârșit al lumii este infimă, nu la fel de mică este probabilitatea de a asista, în context românesc cel puțin, la sfârșitul umanității, la dispariția oricărei urme de omenie din noi. Fie și doar pentru că este greu să-l privești cu omenie pe cel care, preocupat doar să supraviețuiască, nu dă dovadă, la rândul lui, de niciun fel de omenie.
Citește și TABLETA DE LUNI – Ionuț CRISTACHE: ASEMĂNĂRI?
Facebook
WhatsApp
TikTok
