Un grup de cercetători – britanici, desigur – au ajuns la concluzia că 80% din populaţia planetei este depresivă. Bănuiesc că în cele 20 de procente rămase se încadrează africanii săraci, (prea ocupaţi să fugă din calea unor animale exotice pentru noi, fatale pentru ei), indienii din casta de jos (de aceea se şi bălăcesc în Gange, au aflat că mersul la spa face bine la nervi, ca şi băile în jacuzzi), coreenii comunişti, care încă îl mai plâng împreună cu urşii pe conducătorul iubit, deci nu au timp pentru depresie, proştii şi încă vreo câteva persoane, între care politicienii noştri, lipsiţi de orice durere în ce priveşte durerea plebei. Ciudat este că Hamlet nu pare depresiv nicio clipă, deşi un tip din vremurile noastre ar face rău cu capul dacă i-ar apărea când nici nu gândeşte stafia lui taică-su şi i-ar da numai veşti sau sarcini neplăcute. Nici măcar faptul că nu ştie ce este mai bine, a fi sau a nu fi, nu-l decompensează, aşa că e nevoit să facă pe nebunul – nu în sensul atât de întâlnit astăzi – pentru a-şi duce treaba la bun sfârşit. Nu ştiu de ce, dar îmi vine-n minte, automat, ciobanul mioritic; fatalist sau nu ( Constantin Ţoiu încerca, într-un eseu foarte frumos, de altfel, să ne convingă de faptul că experienţa de viaţă pe care prinţul Danemarcei n-o avea, dar baciul român da, îl scuteşte pe acesta din urmă de întrebări metafizice, fiindcă el ştia că a nu fi intră în sfera largă a lui a fi), nu dă semne de minimă anxietate, darămite de angoasă, depresie şi altele pe ideea asta. Ba îşi face şi testamentul, se gândeşte cum să procedeze ca mama lui să nu sufere, nu spune nimic rău despre potenţialii asasini.
Mi-amintesc că am văzut un reportaj impresionant cu singura femeie-haiduc de la noi, acum în vârstă de 90 şi ceva de ani. Alături de bărbatul ei, pe care l-a iubit nebuneşte, a împuşcat bogătani, a stat ascunsă ani întregi în pădure, a fost nevoită să îndure tragedia de a-l vedea pe cel iubit prins şi ucis. Povestea cu o lumină fascinantă în ochi, râdea amintindu-şi cum dormea cu pistolul sub pernă sau cât de tânără şi de frumoasă era pe-atunci. Fără urmă de zâmbet, dar cu o linişte ce venea din acceptarea faptului că li s-a întâmplat numai ce le fusese scris să se-ntâmple, partizanii supravieţuitori de la Aninoasa împărtăşeau camerei de filmat şi lumii întregi – într-un reportaj genial al Luciei Hossu-Longin – atrocităţile pe care le suportaseră. După ani de închisoare, aveau puterea să vorbească despre familiile lor ucise, despre umilinţă şi disperare. Toţi cei amintiţi n-au suferit, cred eu, niciodată de vreo depresie, fiind prea ocupaţi să supravieţuiască şi să se opună unui regim represiv.
Întrebarea care nu-mi dă pace este cum se face că noi suntem astăzi atât de vulnerabili la ce ne scoate viaţa în faţă. Mama, care a lucrat patruzeci de ani la ARO în trei schimburi, care n-avea decât duminica liberă, dar nu întotdeauna, care a făcut cozi kilometrice după ce ieşea din schimbul de noapte, care şi-a îngrijit şi înmormântat părinţii etc., etc., spune că toate astea sunt mofturi, apoi îşi ia cele douăzeci de pastile de dimineaţă şi merge să ne gătească, fără ajutor din partea noastră, pe motiv că mai multe femei la bucătărie este război curat. Eu ştiu însă că nu-i vorba despre niciun moft, că lumea nebună (mai bine zis, dementă) în care trăim ne-a devitalizat, că greul de pe vremea mamei se ducea mai uşor, pentru că oamenii nu erau atât de însinguraţi, nu se vânau, n-aveau ca unic scop să-şi facă viaţa grea unii altora. Îi cunoşteam toţi colegii de muncă, ne vizitam, luam ce puteam când era ziua vreunuia… Astăzi constat că, dintr-o cancelarie întreagă, eu m-am vizitat, ocazional, cu trei colegi, şi asta în 23 de ani. O să spuneţi că ăsta nu-i motiv pentru depresie, dar vă contrazic; când jumătate din viaţă ţi-o petreci lângă oameni pe care nu-i cunoşti, dar cu care trebuie să faci echipă, care te sapă pe unde pot, care fac până şi cursuri pe ascuns, ca să nu aflii şi să faci şi tu ş.a.m.d., frustrarea născută fără voia ta se inoculează treptat în toată fiinţa, o duci cu tine acasă, unde te aşteaptă un partener aflat în aceeaşi situaţie. La asta se adaugă un stres permanent – nu ai corectat tezele, trebuie să mergi la perfecţionare, nu poţi plăti la timp rata, şefului îi, pardon, put toate, mâncarea nu se face singură, maşina din baie spală, dar nu calcă, odrasla personală are problemele ei, părinţii zac prin spitale, iar tu nu poţi să-ţi iei concediu, că nu e nimeni să-ţi ţină locul, analizele ţi-au ieşit ca naiba, dar nu sunt în juru-ţi prea multe persoane care măcar să te asculte. Părinţi hăituiţi în halul ăsta de viaţă vor avea copii la fel de buimăciţi, de anxioşi sau depresivi, iar la hamletiana întrebare ar alege a doua variantă.
Aş zice că depresia se naşte şi din faptul că tu, omul pentru care timpul s-a comprimat, nu mai ştii care-ţi sunt priorităţile şi regreţi că în momentul “x” ai ales să faci aia, nu ailaltă. Telefonul trebuie ţinut mereu aproape, că poate e nevoie de tine la serviciu – dacă n-o faci te admonestează şefu’ – şi asta se întâmplă exact când e musai să zbori la spital, că şi-a rupt copilul mâna, sau să fii alături de un prieten ce trăieşte o dramă, sau, sau, sau… Ce alegi? De unde să mai rupi timp, căci uneori ai impresia că doar tu faci pomană pentru morţi, că doar familia ta are nevoie de tine, că numai casa ta trebuie curăţată, că restul lumii mănâncă la restaurant sau are menajeră, că doar ţie ţi se reproşează că ai grijă de copiii tuturor, nu şi de al tău. Brainstorming: ce faci dacă e musai să mergi la deschiderea anului şcolar, că eşti diriginte de a IX-a, dar îţi intră copilul în clasa I? Dar dacă te-ai îmbolnăvit tocmai în perioada tezelor, bilanţului anual, unui mare număr de operaţii programate de jumătate de an etc.? Nu credeţi că e prea mult stres pentru o singură viaţă? Apoi constaţi cu tristeţe că nu ştii unde şi cum s-au dus anii tăi, că nici măcar nu ai impresia c-ai făcut ce trebuia, că nu ai statuie nici în faţa blocului, nici în aceea a instituţiei unde lucrezi, că s-a dus dracului până şi speranţa că ţi-ai putea vedea nepoţii.
Aşadar, nu ne mai mirăm că toţi cei amintiţi în prima parte a articolului nu intrau în depresie; ei aveau o ţintă şi îşi dădeau viaţa pentru ea, noi habar n-avem ce target trebuie să atingem, ei aveau certitudinea că au ales corect şi că, dacă ar fi s-o ia de la capăt, ar proceda la fel, noi uităm de la ce am pornit şi unde trebuie să ajungem, pentru că pe traseu au intervenit alte „musai-uri”, ei aveau prieteni, noi avem, mai degrabă, cunoştinţe, ei găseau puţin timp să fie fericiţi, noi nu mai avem timp nici să trăim, iar moartea trebuie să ne-o stabilim în afara orelor de program şi, eventual, să ne facem o cerere de învoire cu vreo două zile mai înainte…
MIHAELA MARIN este profesoară la Colegiul Național „Constantin Carabella”, din Târgoviște, iubitoare de limbă și literatură română și foarte ocupată cu examenele verii…
Citeşte şi
Un nou episod, al paisprezecelea, din ROMANUL FOILETON al scriitorului Ionuț Cristache, A DOUA FAȚĂ…
Hubris sau idioțenie, se întreabă în AMERICA LA NOI ACASĂ doamna profesoară Dana NEACȘU…
Despre solidaritatea româno-slavă scrie Radu STATE în rubrica lui CULTURĂ ȘI ISTORIE…
Despre grabă sau respect în PLIMBĂRI BUCUREȘTENE, cu Cătălina CRISTACHE…
Pompiliu ALEXANDRU scrie despre imaginea fotografică (frânturi de realitate) în CULTURA URBANĂ…
Despre prima slujbă, bănoasă, în LONDRA (LA PAS) scrie Cristian Gabriel GROMAN…
Un fel de iluzii pierdute sunt invocate de Daniel Tache în rubrica lui CULTURA ONLINE…
Facebook
WhatsApp
TikTok
