“Epopeea lui Ghigameş”, cea mai veche scriere din lume, este – între altele – un elogiu adus prieteniei adevărate, iar tânguirea eroului eponim la moartea lui Enghidu mă impresionează şi astăzi, la nu mai ştiu a câta lectură: “Şi a murit prietenul meu, Enghidu, care a vânat cu mine lei…”. Îmi place articolul hotărât al substantivului, care îmi sugerează existenţa unui singur prieten, unicul, cel apropiat sufletului. Totul îmi atrage atenţia în fraza aceasta: adjectivul posesiv, numele prietenului, introdus prin apoziţie, ca un fel de etern memento, menţionarea unei activităţi pe care cei doi o realizau împreună, niciodată cu altcineva, ca şi cum cu un prieten adevărat ai o lume pe care n-o împărtăşeşti cu alţii… Aceeaşi durere o regăsim la Ahile şi nu cred că sunt mulţi cei pe care nu-i impresionează începutul “Iliadei” lui Homer: ”Cântă, zeiţă, mânia ce-aprinse pe-Ahil Peleianul / Patima crudă ce-Aheilor mii de amaruri aduse; / Suflete multe viteze trimise pe lumea cealaltă / Trupul făcându-le hrană la câini şi la feluri de păsări”. Ce determină mânia şi patima peleianului, ducând la moartea multor viteji, este moartea prietenului drag, Patrocle, iar relaţia dintre cei doi este singura care îl umanizează pe “şoimanul Ahile”.
Mai există astăzi astfel de prieteni sau numim aşa pe cineva pentru a evita să ne lămurim firele ce ne ţin legaţi de el / ea? Habar n-am şi tocmai de aceea am propus tema, ca să mă limpezesc citind ce scriu ceilalţi şi ce comentează cititorii noştri. Numeroasele proverbe, maxime şi ce mai sunt ele mai rău mă încurcă: “Prietenul la nevoie se cunoaşte”, “Mai bine cu un prieten în noapte decât singur pe lumină”, “Cel mai bun psiholog e un prieten beat” etc., etc. (cred că ştiu sute, dovadă că m-a preocupat şi că mă preocupă aspectul). Doamne, DEX-ul mă bagă şi mai rău în ceaţă: “PRIETEN, -Ǎ, Persoană de care cineva este legat printr-o afecţiune deosebită, bazată pe încredere şi stimă reciprocă (…); amic ● Amant, iubit”. Pentru mine, prietenul nu-i totuna cu amicul nici dacă mă tai, chit că termenii sunt daţi drept sinonime, adesea totale, iar între prieten şi amant sau iubit iarăşi îmi pare că se lasă o ceaţă grea. Ce se-ntâmplă cu acest cuvânt mă pune pe gânduri, dar nu la fel de mult ca sentimentele amestecate pe care el le generează. Am senzaţia că asist la o degradare a sensului… De când am devenit cool, cum vă anunţam în articolul trecut, mi s-a întărit ideea că termenul nu mai exprimă mare lucru, din moment ce pe Fb toată lumea e prietenă cu toată lumea, cererile de prietenie curg râu, iar oamenii în sine rămân unii pentru ceilalţi nişte necunoscuţi.
Pentru mine, lucrurile stau poate altfel decât pentru voi şi n-am nicio clipă pretenţia că dreptatea e a mea; sunt profund subiectivă şi vă rog să citiţi ce scriu neuitând o secundă această mărturisire. Eu am cinci amici, adică oameni pe care-i simt aproape, pe care-i ajut şi care mă ajută, cu care mă întâlnesc uneori, pe care nu-i sufoc şi nu mă sufocă. Lor le pot spune multe, dar nu totul, le cer un sfat, le sar în ajutor şi tot aşa; amicii mei nu se supără dacă amân o întâlnire sau dacă mă găsesc dormind când trec pe la mine; Lori, de exemplu, până mă trezesc face şi-o ciorbă, iar Mio spală aragazul, ca să mă scape de o treabă. Ion şi nevasta lui apar mai rar, pentru că noi, fetele, semănăm, adică nu ne prea place să ieşim, dar nimeni nu e deranjat de nimic, iar Oana a fost douăzeci şi trei de ani lângă mine atunci când am avut nevoie, deşi ne vedem de două ori pe an şi vorbim de vreo cinci. Vi se pare ciudat? Mie, nu. Ne facem cadouri de suflet, mai valoroase decât greutatea lor în aur, avem amintiri comune şi experienţe similare, râdem la acelaşi tip de glume, nu ne formalizăm punând faţă de masă impecabilă când mâncăm la grămadă, în bucătărie. Mă fac să mă simt bine oamenii ăştia şi n-am nicio jenă dacă mă găsesc în cămaşă de noapte.
Cu prietenii lucrurile stau altfel în mintea mea… Prietenul este acela pentru care sunt în stare să-mi dau un rinichi fără să mă găndesc şi care mă face să cred că pot merge înainte, deşi mă simt la pământ, este omul care mă face să zâmbesc când intră pe uşă şi a cărui întârziere mă îngrijorează peste poate, cum se-ntâmplă şi cu fata mea, de exemplu. El nu se schimbă în relaţiile cu mine, chiar dacă îşi face prieteni noi, nu uită că exist când e cu ceilalţi, îmi spune şi îi spun totul, dar chiar totul, nu mă pune la coada listei lui de priorităţi, după nişte cunoştinţe oarecare. Avem semne şi glume doar ale noastre, aşa cum avem tristeţi comune, nelinişti şi incertitudini identice; relaţia e mereu bidirecţională, el nu doar mă ajută, eu nu doar mă las ajutată, el nu doar mă consolează, în vreme ce eu mă las mereu consolată. Prietenul meu este omul care ştie fără urmă de îndoială că problemele lui sunt şi-ale mele şi invers, care nu mă minte cu nimic, aşa cum nici eu n-o fac, care nu are secrete faţă de mine şi nici nu se teme să-mi spună lucruri neplăcute, de la care admit critici fără a mă supăra şi care acceptă din partea-mi adevăruri uneori neplăcute. Pentru mine, prietenul este cel care nu mă duce până la uşă ca să se convingă de plecarea mea, ci pentru a micşora timpul despărţirii, este tipul acela care-mi zice de măcar două ori pe zi “Eşti fraieră, nu degeaba suntem prieteni”, care îşi face mereu timp pentru mine, aşa cum îmi fac şi eu pentru el, fără scuze, promisiuni şi rănirea altora. Deşi ştie prea bine că nu sunt o zână, dar că – în schimb – sunt dusă cu pluta, aiurită, ironică, poate chiar răutăcioasă, prietenul meu nu se va ruşina niciodată să se afişeze cu mine, mână-n mână dacă mi-e teamă de ceva sau de cineva. El vede repede prima mea lacrimă, se repede s-o şteargă pe-a doua şi face totul pentru ca a treia să nu-mi pornească pe obraz…
Un proverb ne avertizează că prietenia este ca un ocean pe care atâţia pornesc să-l străbată, numai că până la malul celălalt mulţi se îneacă. Prietenul meu va înota umăr la umăr cu mine, va tăia valul când eu nu mai pot, va face pluta ca să mă lase să mă odihnesc pe pieptul lui, la care am plâns când i-am văzut primele fire albe. Când ajungem pe celălalt mal, el aşteaptă să adorm eu întâi, apoi se asigură că totul e în ordine, pentru a constata că doar mă prefac a dormi, ca să pot să-i veghez eu lui somnul; împărţim apoi o frântură de pâine, dar fiecare ascunde două firimituri, ca să aibă celălalt la nevoie. Pentru binele lui aş putea chiar să-l las să se rupă din relaţia noastră de prietenie, chiar dacă aş suferi până la sângerarea sufletului, mi-aş risca toate cunoştinţele, poate şi amiciţiile, aş zâmbi şi în clipele în care singura dorinţă pe care-o mai am este să mor puţin…
O să spuneţi că, la cât sunt de pretenţioasă, nu am niciun prieten, că tot ce am definit eu asfel este un ideal, intangibil ca toate idealurile. Depinde de ce priorităţi şi-a fixat fiecare în viaţă; eu îi vreau pe cei cinci amici ai mei şi pe singurul meu prieten, care – din întâmplare – s-a nimerit să-mi fie bărbat. El se potriveşte cel mai bine cu o mică parabolă, pe care o ştiu şi pe care am verificat-o de acum mulţi, mulţi ani, când am pornit pe învolburatul ocean împreună. Să vă spun şi povestioara: O fetiţă şi un băieţel plângeau. Cineva îi întreabă ce li s-a întâmplat şi ea răspunde “Mi s-a stricat păpuşa”, în vreme ce el spune: “Păpuşa mea plânge”…
MIHAELA MARIN este profesoară la Colegiul Național C.CARABELLA, din Târgoviște, e o eseistă rafinată și o mare iubitoare de limbă și literatură română…
Citeşte şi
NERO, BRAC GERMAN, episodul unu al noului ROMAN FOILETON al prozatorului Ionuț CRISTACHE…
EVENIMENTE ÎN AȘTEPTARE, despre o prietenie cum nu va mai fi…
ÎN CALEA LUPILOR DE IERI ȘI DE AZI, cu marele regizor Constantin VAENI…
PRIETENI LA CULTURA DE SÂMBĂTĂ, domnul Radu PETRESCU-MUSCEL cu o tulburătoare evocare…
LONDRA LA PAS, cu prietenul nostru Cristian Gabriel GROMAN…
Cătălina CRISTACHE, despre prietenie, în PLIMBĂRI BUCUREȘTENE…
CULTURA LA MARGINEA ȘOSELEI, cu Teodor Constantin BÂRSAN, tot despre prietenie…
CULTURA URBANĂ și titularul rubricii, tânărul universitar Pompiliu ALEXANDRU…
PICĂTURA CHINEZEASCĂ, cu autori români și prieteni…
Puiu JIPA și rubrica lui, AȘA O LIPSĂ DE INCULTURĂ…
CULTURA ONLINE, cu profesorul dr. Daniel TACHE…
Facebook
WhatsApp
TikTok
