Aşa îşi sfătuia Eminescu cititorii şi încheia cu înţelepciune: “Tu rămâi la toate rece”. După cum s-a scurs viaţa bardului naţional şi după cum a încheiat conturile cu aceasta, este clar că de la teorie la aplicarea ei este cale lungă, drum de fier. Că primul sfat poate fi urmat, cu asta sunt însă pe deplin de acord; cu cât speri mai puţin, cu atât va fi dezamăgirea mai mică, iar dacă nu ţi-e frică să dormi singurică (ăhă, ce hit fuse ăsta la vremea lui!), nu mai există vreun motiv de teamă serios pe lume. Uite, tot sperând că se va revărsa binele asupra noastră, am ajuns la douăzeci şi trei de ani de la revoluţie să vedem doar cum se revarsă an de an râurile peste casele celor din Moldova, căci banii alocaţi pentru baraje şi diguri s-au evaporat în lunile de vară, ştiţi voi, când a fost caniculă. Prin deducţie logică, există o strânsă legătură între vreme şi vremuri, căci – pe timpul răposatului – ăla de nu-şi amintea unde a pus paralele statului se gândea vreme îndelungată la cum o fi afară: cald, frig, aşa şi-aşa… Bine, şi când îşi aducea aminte, tot la gara aia cobora, că legea era dură (şi aplicată), iar doamna cu balanţa-n mână avea pe ochi o basma ţesută la război, nu zărea nici geană de lumină, de puteai să o confunzi cu clarvăzătoarea Ildico, aia cu prosoape înfăşurate peste tot capul, care făcea deliciul emisiunilor lui Dan Diaconescu prin sunetele scoase, nemaiauzite la vreun specimen uman.
Pe de altă parte, e impresionant cum schimbarea vremurilor ne arată că întotdeauna e loc de mai rău. Altădată aveam o teamă cumplită de securitate, de partidul cel opresiv, care-ţi putea pune o etichetă pe viaţă, de posibilitatea de-a ajunge la canal, de vreo sarcină nedorită şi nu speram la mare lucru, cel mult să ne pice în mână printr-o minune “Balanţa” lui Băieşu, “1984” a lui Orwell, cel mai puţin iubit dintre pământenii cei mai iubiţi ori măcar o pungă de cafea adevărată, nu de “nechezol”. Astăzi ne temem de mult mai multe lucruri, (de bancă, hoţi, pierderea locurilor de muncă, incendierea în faţa blocului a maşinii luate cu credit pe şapte ani, puşcăriaşi evadaţi, şefi săriţi de pe fix, dar numiţi politic, că nu se făcea să rămână tocmai ei fără colegiu, mascaţi care dau iama în casa ta la cinci dimineaţa fiindcă au greşit adresa cam ca sărmanul Rică Venturiano, delaţiuni, acuzaţii de luare de mită pentru un buchet de flori sau o cutie cu bomboane de 8 Martie, mandat de arestare pentru 29 de zile, ca să găsească procurorii probe, căderea cu autoturismul într-o groapă apărută la o săptămâna după asfaltare, extragerea gazelor de şist (pe şest), pierderea identităţii naţionale, filmările făcute de elevi în clasă şi “aranjate”apoi pentru a fi puse pe You Tube, zeii de la Bruxelles etc., etc.), iar speranţa s-a întors definitiv, pentru mulţi dintre noi, în cutia Pandorei, de unde nu mai speră să iasă. În cel mai bun caz, ne găsim energia de-a merge la un şaman, să ne ferească el cum o putea de cancer, că la cât costă tratamentul şi la cum se poartă sistemul cu bolnavii nu există altă şansă.
Sfatul cu rămasul rece se aplică totuşi în unele situaţii, dar nu în sensul profund filozofic (ataraxie, cinici, chestii de-astea) gândit de poet. Se pare că unele lucruri nu se schimbă totuşi, indiferent de vremuri. Aşa se face că Ceauşescu ne-a obligat să dârdâim iarnă de iarnă sau să ne facem sobă cu lemne la bloc (lux, frate!), iar luminaţii conducători de-acum ne conving prin facturile sosite la domiciliu fără întârzierea trenurilor româneşti sau a pensiilor că e mai bine să ne debranşăm de la Termica. E drept că tot mai plăteşti ceva, fiindcă trece ţeava pe holul tău, dar unde merge mia, merge şi suta, nu? Rămâne omul rece la toate extremităţile şi pe şira spinării deopotrivă? Rămâne. Unde mai pui că nu şi-a pierdut timpul cu filozofia, ba chiar l-a folosit în mod util, călindu-şi organismul mai ceva decât cavalerii medievali spadele, procedura fiind asemănătoare: iese insul afară, se încălzeşte la firavul soare de iarnă, apoi intra în casă, unde e ceva mai frig decât în natură. Dacă am rămâne reci şi la promisiunile lor electorale sau le-am aduce aminte de ele cu forţa, poate că ideile utopice din “Contractul social” al lui J.J. Rousseau ar deveni posibile. Dar, indiferent de vreme şi vremuri, românul are un fel de inerţie, dovadă că l-a studiat pe Newton (parcă el zicea că un corp aflat în repaus tinde să-şi păstreze, în lipsa unui impuls, această stare; dacă am greşit, scuze, am terminat liceul pe vremea când se potcovea puricele cu 99 de ocale de fier şi tot ţipa că e uşor).
Diferenţele între perioada ceauşistă şi cea de acum (eu nu-mi amintesc nimic din vieţile anterioare, aşa că doar la aceste două perioade mă pot raporta) sunt doar aparente ori, în unele cazuri, s-au inversat niţel termenii problemei: pe vremuri aveam bani, dar nu erau prea multe de cumpărat, azi găseşti ce cu mintea nu gândeşti, dar n-ai cu ce cumpăra, cândva ne băteam pe-o carte, azi zac prin librării cu sutele, căci tinerii (nu toţi, desigur) au alte distracţii, iar intelectualii trebuie şi ei să mănânce, atunci eram cineva în Europa, acum suntem tot cineva – ciuca bătăilor – ieri ne revoltam împotriva salamului cu soia, astăzi cumpărăm respectiva proteină vegetală des, vazând că banii din portofel nu ajung până la salariu. Nu mai spun că şi altădată ningea, viscolea, se inundau locuri, dar nenicii de la judeţ săreau să rezolve problema fără vorbă multă, deoarece venea conducătorul iubit în inspecţie şi era vai de scaunele lor; nu comandamente de urgenţă, nu bătutul preşedintelui cu palma în zidul dărâmat şi urlete la oameni rămaşi fără nimic, nu ciocolată aruncată la mişto copiilor prin geamul deschis al maşinii şi, ce să vezi, nu pantofi cu toc dăruiţi sinistratelor, pe motiv că o femeie trebuie să fie cochetă în orice situaţie. “O, ţară tristă, plină de umor”…
Mie îmi place mult Ileana Vulpescu, în ciuda faptului că există voci care vorbesc despre teme reluate, mă rog, despre variţiuni pe aceleaşi teme sau despre prezenţa unei atmosfere apăsătoare. De la “Arta conversaţiei”, scrisă cu mult înainte de revoluţie, până la cele mai recente, “De-amor, de-amar, de inimă albastră,” Pe apa sâmbetei”etc., femeia aceasta discretă şi în durerile personale, şi în manifestările publice ne prezintă fiinţe dezamăgite, care încearcă să-şi recupereze trecutul prin rememorarea lui, chiar dacă aceasta produce suferinţă, care caută să se adapteze vremurilor pe care le trăiesc şi îşi recunosc temerile, greşelile, incapacitatea de a înţelege anumite lucruri. Nici vremea, nici vremurile n-au schimbat-o pe autoare, ceea ce explică crearea unor personaje asemănătoare. Cu toate criticile, ea preferă să procedeze aşa, pentru a ne arăta că durerea unei mame, dorul de casa părintească sau de alte vremuri, frustrările unei iubite de-o viaţă, care ştie că nu va deveni niciodată soţie, sunt aceleaşi oricând, în timpurile tulburi ale comunismului şi în acelea – parcă şi mai tulburi – ale capitalismului foarte original pe care-l trăim. Gabriela Adameşteanu (pur şi simplu iubesc “Dimineaţa pierdută”) continuă acţiunea din romanul cu care a debutat prin anii ‘60 (“Drumul egal al fiecărei zile”) în “Provizorat”, carte apărută acum vreun an şi jumătate. Sunt destule exemple de autori care fac asta, ceea ce-mi dă de gândit. Poate că este modul lor de-a ne spune că trecutul pe care încercăm să-l uităm se răzbună, că el ne construieşte, în fond, viitorul, că, oricât ne-am dori noi să nu fie adevărat, Miron Costin avea dreptate când constata cu amărăciune că “… nu suntu vremile supt cârma omului, ci bietul om supt vremi”.
MIHAELA MARIN este profesoară la Colegiul Național CONSTANTIN CARABELLA, din Târgoviște, mare iubitoare de limbă și literatură română…
Citește și
3.Și Bogdan CERNAT, în CULTURA ECONOMICĂ ne plimbă, o vreme, pe spirala economică…
6.Despre vremurile de aici, scrie din LONDRA LA PAS prietenul nostru Cristian Gabriel GROMAN…
7.E prea devreme pentru vreme, afirmă categoric Puiu JIPA, în AȘA O LIPSĂ DE INCULTURĂ…
12.Mici REFLECȚII PEDAGOGICE, în pas cu vremea și cu vremurile, vă propune Alexandra VLADOVICI…
Facebook
WhatsApp
TikTok
