CULTURĂ ȘI EDUCAȚIE – Mihaela MARIN: MǍ ÎNDOIESC, DECI CUGET

Ridicându-se împotriva obscurantismului religios, Descartes formula celebrul lui raţionament:”Dubito,ergo cogito; cogito, ergo sum.” Eu n-am nicio treabă cu credinţa nimănui, omul crede în ce vrea, important este să poată merge mai departe. În schimb, mă îndoiesc de multe altele: de sinceritatea cuvintelor şi a zâmbetelor unora, de faptele altora, de capacitatea de a fi obiectivi a celor care ajung, vremelnic, să aibă o brumă de putere. Mă îndoiesc, deci cuget… Asta e periculos în vremuri tulburi şi nici nu mă face să zburd de fericire, dar cu siguranţă demonstrează că exist, că nu mă mulţumesc a privi şi că vreau să văd, să pricep, să fiu liberă.

Mă îndoiesc, de exemplu, că oamenii fac rău “fără de voie” – cum zice rugăciunea. Un rău îl faci conştient, urmărind să obţii ceva sau să demonstrezi ceva; unii fac asta din plăcerea de a-i vedea pe ceilalţi supăraţi, uzaţi psihic sau, pur şi simplu, indignaţi, alţii – fiindcă au complexe sau sunt invidioşi, o altă categorie de indivizi fac rău pentru că au – sau cred că au – poliţe de plătit, uitând cât adevăr cuprinde proverbul “Răzbunarea este arma prostului.” Indivizi neevoluaţi, care se ghidează după legea Talionului, fiindcă n-au priceput neam că aceasta se referea la altceva, la faptul că orice faptă are şi răsplată, că omul care seamănă vânt culege furtună şi că de sabie va pieri cel ce ridică sabia. Culmea este că toţi aceştia sunt cu numele Domnului în gură, că lăcrimează uşor şi afirmă că ei vor binele celorlalţi, dar aceştia nu înţeleg. Uite, eu chiar cred că diverşi oameni îmi vor binele, dar nu trebuie să mă hăituiască, că li-l dau de bunăvoie, mai ales că n-am prea mult, deci nu m-am dedulcit cu el. În ce priveşte celălalt sens al expresiei ”a vrea binele cuiva”, cel propriu, am pretenţia că ştiu mai bine decât oricine ce vreau şi ce este sau nu în avantajul meu. Triada clasică adevăr-bine-frumos a rămas pentru mulţi “o enigmă nexplicată” – vorba poetului. Poţi să faci bine (sau – cel puţin – să nu faci rău) ori să te comporţi astfel atunci când ai curajul să stai cu capul în mâini şi să descoperi adevărul despre tine, despre cum eşti şi cum te văd cei mai mulţi dintre cei cu care intri în contact. Frumosul vine ca o consecinţă firească a celorlalte două noţiuni şi se concretizează, în lumea nebună în care trăim, în niţică linişte, în puterea de-a o lua în fiecare zi de la capăt şi, eventual, în renunţarea la Xanax sau Prozac. Să nu credeţi că fac literatură, nici n-aş putea, sau că scriu la întâmplare; în realitate, am făcut un portret colectiv al unor inşi cu care sunt nevoită să mă văd (să “coabitez”, cum se zice mai nou) aproape în fiecare zi la serviciu, pe stradă, în cartier. Problema este că, uneori, toate motivele pentru care un om face rău (enunţate mai sus) se regăsesc în una şi aceeaşi persoană. Trist rău de tot…

Mă îndoiesc de prea multe şi devine dificil să aleg un aspect anume pe care să-l discut aici şi în care să vă regăsiţi (sau nu) propriile incertitudini. Încă de când eram mai jună, m-am îndoit că Pascal vorbea serios când afirma că omul e o trestie gânditoare. Mulţi sunt doar trestii (mi-ar plăcea şi mie, în contextul “zveltă ca o trestie”, dar m-am consolat cu gândul că tot ce nu-i posibil e imposibil), adică se pleacă după cum bate vântul, se adaptează, ceea ce mi se pare în regulă pentru supravieţuirea speciei. Cu adjectivul am însă o problemă, nu mă convinge nimeni că tot omul gândeşte, din moment ce, zilnic, mi se dovedeşte contrariul. Dacă mă mai uit şi la televizor (acţiune echivalentă cu autoflagelarea), mă aleg cu o certitudine între atâtea îndoieli… Din cea legată de valabilitatea cuvintelor lui Pascal se naşte altă îndoială: că, de la o vârstă încolo, fiinţa umană mai este perfectibilă. Mai ştiţi ce spunea Ion Creangă despre însurătoare? Cică până la douăzeci de ani te însori singur, la treizeci o fac babele, iar de la patruzeci încolo nu te mai însoară nici dracu’ (sau cam aşa ceva). Vorbele humuleşteanului nu mai sunt de actualitate în privinţa căsătoriei, dar rămân valabile pentru transformarea în bine a individului după ce ani buni a trăit într-un anume fel, că doar aşa spune şi înţelepciunea populară: “Cal bătrân în buiestru nu se mai învaţă”. Mă îndoiesc deci că omul care n-a învăţat până la treizeci şi cinci – patruzeci de ani că trebuie să salute sau măcar să răspundă la salut, că eşti respectat doar în măsura în care tu însuţi respecţi pe ceilalţi, că n-ai drept de viaţă şi de moarte asupra nimănui, indiferent că eşti preşedintele ţării, şeful de tură, primul descoperitor al găurii la covrig sau director de şcoală, că nu sperii pe nimeni dând cu pumnul în masă şi că nu e o soluţie s-o zbugheşti ca fata Împăratului Roşu transformată în păsărică atunci când eşti luat la întrebări, nici nu va mai învăţa vreodată. Da, însă oameni de tipul acesta (era sa scriu “de teapa asta”) te scot din sărite şi-ţi distrug sistemul imunitar în general şi pe cel nervos în particular. De aceea nu mă supăr niciodată serios pe elevi, pe copii în general, convinsă că mai au timp să devină oameni, nu doar fiinţe bipede (şi maimuţele merg uneori în două picioare), dar detest maturul care perseverează în rău, deşi i se tot atrage atenţia. Mă mai îndoiesc însă şi că mi-ar plăcea să trăiesc prea liniştită, poate fiindcă am înţeles de la Kundera că insuportabila uşurătate a fiinţei (vezi romanul cu acelaşi titlu) este să adopţi calea uşoară, adică să nu te implici; oximoronul este evident: o viaţă uşoară e de nesuportat, aşa că le mulţumesc pe această cale tuturor celor care au ca principal ţel să mi-o facă de cacao. Candid al lui Voltaire – naiv şi  visător cum îl arată şi numele – întreabă pe savantul Martin cu ce scop a fost creată lumea asta şi primeşte un răspuns cu care eu sunt total de acord: “Ca să ne facă să turbăm”; pe noi, ne… , pe cei care au altă treabă decât să-i facă pe alţii să-şi ia câmpii. Profeţia lui Caragiale, mai clarvăzător decât Nostradamus însuşi, s-a adeverit: planeta noastră este de-acum un vast balamuc. Vă amintiţi de femeia din “Viaţa pe un peron” al lui Paler, cea care urlă, şi urlă, şi urlă într-o frizerie plină, apoi pe stradă, dar    nimeni n-o aude? Ei bine, mă îndoiesc că ar auzi-o prea mulţi astăzi, că haitele de câini nu vor stinge toate luminile, dar şi că retragerea pe un simbolic peron unde trenul opreşte rareori este o soluţie.

Să vă spun şi de ce anume n-aş vrea să mă îndoiesc (deşi o fac): că există cercul nouă al infernului, în care – alături de Lucifer, Iuda şi Brutus – sunt mulţi alţi “trădători de binefăcători”, cum îi denumeşte Dante, că omenirea poate fi salvată prin simţul umorului, că Don Quijote a fost fericit în lumea pe care şi-a creat-o, că moartea măgarului lui Buridan a fost o consecinţă a revoltei, nu a inaniţiei. Între atâtea îndoieli, iată o certitudine: “Când eşti mort, nu ştii că eşti mort. E greu doar pentru ceilalţi… La fel şi când eşti prost.” (Oana Pellea) Căci e semn de prostie să-ţi iroseşti energia pentru a-i face pe alţii nefericiţi… În plus, dacă mă împingi pe scări şi mă întrebi rânjind unde mă grăbesc, s-ar putea să renunţ la calmul meu românesc şi să te trag după mine, fiindcă şi răbdarea are o limită şi mă îndoiesc – a câta oară ? – că  poţi întoarce la nesfârşit obrazul celălalt.

MIHAELA  MARIN  este profesoară la Colegiul Național „Constantin Carabella”, din Târgoviște, iubește limba și literatura română și, mai ales, generațiile de elevi care s-au adunat deja…

Citește și