Recunosc că nu-mi prea pică bine subiectul acesta, fiindcă jocurile nu au fost preocuparea principală a copilăriei mele. Ştiu că sună ciudat şi că, probabil, eu însămi sunt astfel, dar cred că felul în care porneşti în viaţă influenţează totul, chiar şi atitudinea faţă de joc în copilărie sau mai târziu. M-am născut înainte de şapte luni, cu 980 de grame, deci nimeni nu mi-a dat şanse de supravieţuire; dacă am fi fost în vremurile de-acum, nota bebeluşului-eu ar oscila între 0 şi -1, ceea ce înseamnă că m-aş situa între “mort şi foarte mort”. Oricum, am trăit, spre uimirea generală a vecinilor, rudelor, prietenilor, cred că şi a mea, privind retrospectiv, dar nu şi a bunicii mele, cea care s-a luat la trântă dreaptă cu destinul, crescându-mă într-un coş de nuiele, aproape de sobă, ca pe un aluat nereuşit; când cineva mi-a aruncat mai târziu în faţă că sunt un avorton, nici măcar nu m-am simţit jignită, doar că am avut un amendament: eram un avorton recuperat.
Cu asemenea date biologice era normal să fiu un copil sensibil la factorii de mediu, aşa că m-am procopsit pe la şase luni cu otita de care sufăr şi astăzi aproape fără întrerupere, apoi n-am sărit nicio boală de copilărie, nici chiar scarlatina, diagnosticată după ce-mi trecuse, când începuse să se cojească pielea (când are omul zile…). Cred că ai mei s-au distrat teribil cu asemenea copil, sărmanii. Mi s-a povestit că eram atât de cuminte, de uitau câteodată de mine, mai ales dacă-mi dădeau un ziar, pe care îl rupeam în bucăţi minuscule, după ce îl “citeam” câte-un ceas, sucindu-l pe toate părţile. Mama a fost cea care m-a provocat la joc şi-mi amintesc că se juca de-a v-aţi ascunselea cu mine zilnic, prin magazie, coteţul porcului şi un şifonier hârbuit, înţesat cu aţe, lână, materiale sub care mă pitulam uşor, fiindcă eram o miniatură de copil. Bine, a trebuit să-mi mărturisească (aveam eu o bănuială în acest sens) că n-o făcea chiar de bunăvoie, ci pentru că primul lucru pe care-l controla tata când venea acasă era prezenţa/absenţa roşeţii în obrajii copilului, semn de sănătate şi stat afară; cred că maică-mea era în stare să mă înroşească în obraji cu hârtie creponată, doar să fie tata mulţumit. O familie de ciudaţi, zău aşa. Mie însă tot mai mult îmi plăcea să-mi citească o poveste, ceva, eram fascinată când bunicul citea cu voce tare ziarul, mai întrebam ce înseamnă câte un cuvânt, mai vedeam câte o poză, asta în vreme ce ascultam programul de la difuzor (nu de la radio). Seara venea şi tata acasă şi începea partea cea mai bună a zilei; ne jucam – poate că altcineva n-ar considera asta joc – de-a cine recită mai frumos sau cine reţine mai repede o poezie aleasă de mama. Ani la rând (fac asta şi astăzi când mă prinde vreo mare amărăciune), am recitat cu voce tare, plimbându-mă dintr-o cameră în alta, iar elevii mei se miră că ştiu atâtea versuri, în vreme ce eu mă necăjesc că am mai uitat din ele. Blaga spunea că basmele s-au revărsat asupra lui ca dintr-un corn al abundenţei, fapt valabil şi pentru mine, dar eu aveam în plus poeziile şi chiar fragmente de roman, că mama era cititoare împătimită şi, ca să amâne masa (considera că sunt cam rotofeie), îmi citea din cărţile ei. Ca să-nvăţ să număr, ai mei s-au pus pe jucat “Nu te supăra, frate!” şi “Piticot”, iar ceva mai târziu, îngrijorat probabil că nu voi şti să iau restul corect de la pâine, bunicul m-a învăţat tabinet, de calculam mai rapid ca el punctele şi, cum prindeam pe cineva liber, îl şi sechestram într-un joc de cărţi de două ore. Plictisiţi să-i tot bat la cărţi, au trecut la rummy şi ăsta mi-a plăcut mai mult decât celelalte jocuri; din păcate, toate erau cam sedentare, iar ceilalţi copii de pe stradă nu le cunoşteau, aşa că eram lipsită de compania acestora, ceea ce a făcut să fiu cea care sunt, adică o tipă care nu se plictiseşte cu ea însăşi şi nu iese din casă cu zilele.
Apoi am învăţat, mai degrabă fără voie, să citesc – la cinci ani citeam cursiv, poate pentru că în casă toată lumea făcea asta în timpul liber – şi mi-am construit imperiul personal, lumea mea în care apăreau personaje din cărţi sau inventate de mine, cu care vorbeam în gând. Am ajuns să mă dea ai mei pe poartă afară, ca să mă joc cu ceilalţi în colţul străzii; cum am fost un copil docil (cred că de aceea sunt azi atât de reactivă), m-am conformat cam fără chef şi am jucat ascunsea, prinsea pe cocoţate (am semne pe genunchi de la căzături), flori, fete, filme şi băieţi, hoţii şi vardiştii – la care eram mereu hoţul, că mă prindeau repede – şi tot felul de alte jocuri, unele inventate pe loc. Când eram în colţ – aşa numeam intersecţia unde ne jucam – cel mai mult îmi plăcea concursul de înconjurare a bisericii; biserica există şi astăzi, cineva cu cap a restaurat-o, ea fiind un monument istoric din secolul XV, dar în copilăria mea era misterioasă, ne provoca la inventat poveşti de groază în serile de vară, ca să contribuie şi întunericul la atmosferă, şi noi ne suiam pe un brâu subţire de carămidă care o înconjura, încercând să facem turul complet, fără a cădea. Noaptea aşteptam să meargă ai mei la culcare, ca să pot citi liniştită până spre ziuă, ceea ce mi-a dat definitiv peste cap bioritmul, făcând ca şi astăzi să nu dorm mai mult de cinci ore pe noapte, chiar dacă mă scol devreme pentru a merge la serviciu, şi să învăţ sau să lucrez cu mai mult randament la ore la care oamenii cu toate ţiglele pe casă dorm duşi. E drept că eram mai mărişoară, prin clasa a IV-a, iar învăţătoarea îi spusese mamei că n-o să iasă nimic din mine, fiindcă nu eram atentă la ore (nu i-a trecut niciodată prin cap că mă plictiseam de moarte). Pedeapsa a fost rea de tot: n-am avut voie o săptămână să citesc şi am fost obligată să învăţ nenorocita aceea de geografie a judeţului, la care încasasem un 7. Nouă ne luau părinţii cărţile, drept pedeapsă, iar pe ăştia de azi nu-i poţi face să se apropie de bibliotecă, parcă le este teamă să nu se contamineze de boala cititului.
Presupun că în urma unui consiliu de familie la cafeaua de după-amiază, toţi ai mei, chiar şi bunicul, care s-ar fi lăsat călcat de tren pentru mine, au ajuns la concluzia că nu mă joc suficient, că nu socializez, habar n-am ce era în mintea lor, deci s-au luat măsuri de ameliorare a situaţiei. Tata era antrenor de fotbal şi a început să mă ia la meciurile din deplasare (abia acum realizez că băieţii din echipă nu puteau scăpa o prostie, un banc, o apreciere la adresa vreunei fete), probabil ca să mă învăţ cu lumea; am învăţat mai mult de-atât: chiar când sunt la pământ, rămân sufletul petrecerii, spun bancuri, nu stric cheful nimănui şi toată lumea e convinsă că sunt omul cel mai vesel şi lipsit de probleme de pe pământ. Nu se spune că şi iadul e pavat cu intenţii bune? Iată o dovadă. La aceste deplasări s-a adăugat mersul zilnic la stadion, să alerg şi eu niţel cu băieţii, să joc o miuţă (n-am făcut-o niciodată); urmarea a venit aproape previzibil: am călcat strâmb şi am făcut dublă factură deschisă, necesitând operaţie, tijă şi stat trei luni în ghips. Trai, neicuţă! Citit pe rupte, ajutată ba de unul, ba de altul (toate volumele de “Poveşti nemuritoare”), filme văzute cu bunicul, Sherlley Temple, Stan şi Bran, Charlot şi muzica din “Luminile rampei”, western-uri cu John Wayne, dragostea totală pentru Paul Newman şi Nathalie Wood, conversaţii cu bunica, în timp ce gătea, despre bine şi rău, Dumnezeu şi sufletul florilor. Dacă n-aş fi avut dureri crâncene, ar fi fost perfect. Astea toate intră la categoria jocuri? Pentru mine, da. Mă gândesc că maturii nu pricep nimic, avea dreptate Micul Prinţ, fiindcă după scoaterea ghipsului şi recuperări am primit o coardă. Şi azi mă descurc binişor, dar pe-atunci eram campioană pe trei cartiere, numai că, din prea mult zel, am sărit într-o zi cam pe-alături şi am nimerit în cazanul cu apă fiartă, pregătit pentru jumulirea unor raţe. N-a fost mare lucru, doar arsuri de gradul II pe juma’ de trup mititel – aveam puţin peste şase ani şi nu trecuse jumătate de an de la scoaterea ghipsului – vreo două luni de chin şi jale şi primirea de la mama a unei minunăţii de păpuşi, cu care nu mă înduram să mă joc şi pe care am adorat-o. A avut grijă soră-mea s-o deseneze cu pix, să-i taie pletele blonde şi, finalmente, să-i rupă o mână, ceea ce pe ai mei nu i-a îngrijorat, că doar aşa se joacă micuţii, nu?
M-au lăsat deci în bobii mei, pierdută definitiv pentru jocuri. Paradoxal, am învăţat să mă joc la 10-11 ani, odată cu apariţia în viaţa mea a unei surori pe care n-am crezut vreodată că am s-o iubesc atât de mult încât să-i iert schingiuirea păpuşii Liliana şi să-i dau bomboanele mele Vinga ori partea mai mare din ciocolată. Cu ea am învăţat să mă joc de-a gospodina, să gătesc în vasele de jucărie, iarba fiind fasolea verde, o margaretă – ceapa, seminţele de mac – piperul etc. Am colorat până mi-a venit rău, am văzut de 8 (OPT) ori “Maria, Mirabela” la matineu, am învăţat-o toate cântecele din “Veronica”, am făcut teatru de păpuşi şi am inventat poveşti, am croit haine pentru păpuşi, am alergat-o până la pierderea suflului (al meu, nu al ei) ca s-o aduc de la joacă, tot din colţ, pentru a-i băga ceva hrană cu forţa pe gât, am spălat – ajutată de ea – zeci, dacă nu sute, de sticle şi borcane, pe care le vindeam la alimentara, luând la schimb compot, împărţit ulterior frăţeşte. Noroc că scrisesem cartea vieţii mele în vacanţa dintre a II-a şi a III-a, un roman picaresc influenţat de Gill Blass, desigur o capodoperă, deşi nu mai ştiu nici cum l-am intitulat, că apariţia Ancăi a amânat sine die activitatea de romancier.
După moartea bunicii, cea care făcea totul în casă, care era disponibilă oricând pentru oricare dintre noi, m-am tot jucat (şi mă mai joc încă) de-a mama surorii mai mici, apoi de-a mama fiicei mele, de când ai mei au îmbătrânit şi sunt bolnavi mă joc obositor de frecvent de-a fiica optimistă şi puternică, iar când am un strop de timp mă joc de-a soţia calmă, stăpână pe situaţie, ori de-a prietena care găseşte rezolvarea unei probleme. Nu sunt toate astea jocuri ale copilăriei, prelungite la alte vârste? Poate că vi se pare trist ce-am scris eu aici, dar vă înşelaţi amarnic; aceasta a fost copilăria perfectă pentru mine, n-aş da-o pe o alta nici să mă omori, căci jocurile perfecte sunt cele pe care mi le aleg eu, nu cele care cred alţii că sunt perfecte.
MIHAELA MARIN este profesoară la Colegiul Național „Constantin Carabella”, din Târgoviște, iubește limba română și, desigur, pe doamnele ei șefe…
Citeşte şi
Dana NEACȘU, în AMERICA LA NOI ACASĂ scrie despre PITITA copilăriei (în Pucioasa natală)…
Cătălina CRISTACHE, în PLIMBĂRI BUCUREȘTENE povestește despre UN JOC ARGINTIU…
Constantin VAENI, despre JOCUL DE-A ROMÂNIA, în rubrica ÎN CALEA LUPILOR DE IERI ȘI DE AZI…
Dor de copilărie în POEZII, cu doamna Constanța POPESCU…
Mihai Bogdan VLĂDUCĂ , juniorul nostru, despre jocurile copilăriei sale, abia încheiate…
Joc/joacă în AȘA O LIPSĂ DE INCULTURĂ, de Maestrul Puiu JIPA…
Leapșa cu părinții în REFLECȚII PEDAGOGICE, rubrica săptămânală a Alexandrei VLADOVICI…
Mendebilul și flacăra violet a nostalgiei, în CULTURA ONLINE, cu Daniel TACHE…
Amintiri din copilărie (blocurile, jocurile), cu Radu STATE în CULTURĂ ȘI ISTORIE (recentă)…
Arta lui Magister ludi, în CULTURA URBANĂ a lui Pompiliu ALEXANDRU…
Jocurile copilăriei? O întrebare în CULTURA LA MARGINEA ȘOSELEI, cu Teodor Constantin BÂRSAN…
Joc și joacă și în PICĂTURA CHINEZEASCĂ…
Romanul foileton A DOUA FAȚĂ joacă episodul al șaptesprezecelea…
Facebook
WhatsApp
TikTok
