“Destul!” este titlul unui filmuleţ american mediocru, în care o duduie (interpretată fără nerv de Jennifer Lopez) se satură până la urmă de abuzurile soţului, îl părăseşte şi se răzbună crâncen, după ce ia însă lecţii de bubuială de la un nenic. Situaţia creată în această perioadă de examene mă face să strig, la rându-mi, că e destul cu toate lăturile aruncate în capul profesorilor, fie ei vinovaţi sau nu, la grămadă, ca să nu fie careva discriminat pozitiv. Deşi n-am făcut nicio afacere la bac, deşi n-am luat bani nici măcar cu împrumut, deşi mă strădui continuu să scot ceva din elevii mei fără să cer nimic în schimb, căci – până la urmă – asta e datoria mea, mă simt soioasă şi derutată în acelaşi timp.
Am pretenţia că nu sunt chiar idioată, dar mă izbesc ca un canar de gratiile coliviei lui aurite, dar totuşi colivie, de nişte chestii pe care nu le pot pricepe sub nicio formă. Nici nu ştiu cu ce să-ncep, aşa de multe aş avea de spus… Când am intrat în sistem, nu aveam urmă de îndoială, m-am înhămat la căruţă, am învăţat din mers şi din greşeli, am citit de mi-a crăpat capul, am făcut zeci de planuri de lecţie – pentru cine nu ştie, acestea sunt strămoaşele actualelor proiecte didactice – m-am trezit cu inspecţii inopinate, am primit cele mai slabe clase, am făcut voluntariat (aveam 32 de ore, dar nu se plăteau ca suplimentare, aşa că nu se-nghesuia nimeni să le ia), stăteam în şcoală de dimineaţa până seara, că acela care făcea orarul avea alte aranjamente. Din concediul postnatal am fost chemată după trei luni, fiindcă aveam patru clase de a XII-a, asta după ce m-am dus să nasc direct de la şcoală, netrecându-mi prin cap c-aş fi putut să-mi iau concediu şi să nu umblu ca Zuza nebuna pe tren, la corectat examene la Nucet, cu o burtă după care apăream la distanţă de-un sfert de ceas, sau să alerg după rata de Moreni, la a doua tură de examene. Deşi nu m-a consiliat nici dracu’, deşi colegii mei nu şi-au bătut capul să-mi arate măcar cum se face o planificare, am evoluat, mi-am dat gradele şi am format generaţii întregi de elevi, care constat că-şi amintesc de mine şi astăzi. Asta este mulţumirea unui profesor şi cretinilor pe care i-am auzit zilele astea spunând că ne justificăm greşelile prin lipsa unor salarii decente şi că putem să ne-alegem alte meserii dacă asta nu ne mai convine, le răspund că nu oricine poate fi profesor, că asta e o meserie de vocaţie, că orice tip deştept poate transmite nişte cunoştinţe, dar activitatea ca atare nu-l va transforma într-un dascăl. Tocmai de aceea mă îngrijorează când văd cine intră acum în branşă, mă revolt când primesc mail-uri ameninţătoare de la colege cu peste douăzeci de ani mai tinere şi refuz să fiu modernă, tutuindu-mă cu toată lumea.
În aceeaşi situaţie sunt mulţi profesori din generaţia mea sau din cea pe care am găsit-o când m-am angajat. Bun, rău, cum o fi el, noi am trudit pe miriştea învăţământului românesc, ne-am adaptat la tot ce minţi bolnave scoteau sub numele de reformă, am făcut perfecţionări peste perfecţionări, am acceptat salarii din ce în ce mai mici, de mă întreb câteodată dacă nu suntem bătuţi cu toţii direct în capetele noastre pline de carte; e normal deci ca nişte idioţi care sunt plătiţi într-o zi cu cât iau eu într-o lună să se aştepte ca noi să fim mereu dedicaţi, ca dăscăliţa sau apostolul lui Goga, să nu facem caz de salarii şi umilinţe, să nu facem greve ca să nu periclităm procesul instructiv-educativ, să nu ne plângem de nimic şi să fim săraci lipiţi. Una dintre întrebările pe care şi le puneau jurnalişti certaţi cu gramatica este cum de madam Costica Vărzaru (vezi comicul de nume), directoarea de la “Bolintineanu”, avea o vilă; li se părea imposibil, de unde am dedus că profesorul trebuie că a făcut legământ de sărăcie, asemenea unui călugăr; o anchetă a fost apoi deschisă asupra unui profesor, pentru că avea în portofel 270 de lei, ceea ce nu se poate explica decât prin mită, că de unde naiba să aibă un cadru didactic atâţia bani? Asta mi-aminteşte, printr-o ciudata brambureală de idei, de cuvintele preşedintei Asociaţiei de părinţi din frumoasa noastră ţară, care ne-a informat că şcoala nu este a profesorilor, ci a elevilor şi a părinţilor; cu alte cuvinte, suntem nişte iobagi ce lucrează un pământ ce nu le aparţine, care au multe obligaţii, dar niciun drept.
Ceea ce a urmat sub domnia lui domn’ Băsescu ne-a demonstrat că în ţara orbilor chiorul e împărat, la propriu şi la figurat. Prea puţini au reacţionat când insul acesta a întrebat o profesoară, insinuant, cât ia pe oră şi astfel mi s-a confirmat o idee ce mă bântuia de ceva timp, şi anume că meseria pe care o fac se numeşte prostituţie intelectuală. Apoi, fiindcă ne îngrăşaserăm, ne-a tăiat un sfert din salariu, deşi legea spunea altceva; legea este însă pentru căţei, nu pentru dulăii “ce latră foarte tare” şi au apărut chiar bancuri pe seama noastră, ca acela în care colegul de gen neutru Funeriu era sfătuit de comandantul suprem să le pună dascălilor taxă la intrarea în şcoală. Iar noi am lucrat chiar şi pe banii ăştia, privind un ministru ce nu putea lega două vorbe şi căruia îi şoptea consiliera, o învăţătoare cu ifose de Iorga reincarnat, dar şi un preşedinte care spunea cu gura plină că lucrăm doar patru ore, deci primim prea multe parale pentru câte parale facem noi.
Pe tehnica bulgărului de zăpadă, lucrurile au scăpat complet de sub control. Părinţii s-au năpustit asupra-ne, lovind sub centură, cărând spre inspectorat teancuri de reclamaţii, totul sub umbrela anonimatului, căci orice şubler-matriţer ştie cum trebuie predată materia şi poate contesta nota pusă de profesor. Tezele unice, corectate de proful de la clasă, m-au adus în pragul nebuniei, căci telefonul suna continuu, uneori găseam câte un părincior aşteptându-mă la uşă, alţii mă acuzau de subiectivitate… Când s-a isprăvit cu asta, s-a trecut la modalitatea actuală de admitere în liceu, o mizerie care permite elevului să intre chiar şi la o şcoală cu pretenţii, deşi a luat nota 4 la examenul susţinut, o chestie care e făcută parcă la mişto şi care a dus la o scădere dramatică a nivelului de pregătire a tinerilor; dacă intru oricum, de ce să mă stresez, mai ales că am media o sută cincizeci în cei patru ani de gimnaziu, fiind la fel de bun la mate, săritura la capră, gama do şi pictura cu guaşe. Profesorul constată că iepuraşul intrat cu 9.80 n-are nici virgulă, nici cratimă, că noţiuni elementare îi sunt necunoscute, că nu se acomodează, că nu poate aia, nu poate ailaltă. Părinţii reacţionează, convinşi de genialitatea odraslelor, că doar au terminat gimnaziul cu ditamai media, conflictele se acutizează, profesorul e luat la rost de oricine, nu mai are statutul de altădată, e un fel de zero după virgulă.
La finalul liceului pândeşte bacul şi tot noi suntem făcuţi varză: au picat 50%, deci nu ne-am făcut datoria, luăm mită, falsificăm notele afişate (asta mi se pare chiar imposibil), greşim la adunare etc. Când îmi dai intrările, deci elevii ajunşi la liceu în urma unui bal mascat, de ce mă faci răspunzător de ieşiri? Nimeni nu poate băga forţat carte în capul unor oameni care nu ştiu ce-i aia competiţie, care au alte priorităţi şi care îşi tratează profesorii ca pe o mătuşă cicălitoare şi depăşită, susţinuţi în aceste acţiuni de părinţi care nu dau pe noi două parale şi care spun – mie mi s-a întâmplat – că ei n-au citit o carte, dar sunt plini de bani şi că ne cumpără, dacă vor, cu tot cu şcoală. La televizor, de câte ori se întâmplă ceva (şi se tot întâmplă), se atrage atenţia că şcoala ar fi trebuit să intervină, să prevină accidentul făcut de un tânăr cu motorul, uciderea în centrul oraşului a unui licean, bătăile între două copiliţe ce-şi dispută acelaşi băiat, sinuciderea adolescentului rămas în grija bunicii, căci părinţii sunt în lume. Nu e normal să mă întreb în ce constă de fapt meseria mea şi să am îndoieli? Ba cred că da. O singură certitudine am în privinţa a ceea ce fac zi de zi: dacă lucram în funcţie de salariul primit, mă duceam la şcoală doar ca să-mi beau cafeaua în pauza mare…
MIHAELA MARIN este profesoară (în vacanță) la Colegiul Național „Constantin Carabella”, din Târgoviște, mare iubitoare de limbă și literatură română și de directoare politice…
Citeşte şi
ROMAN FOILETON – Ionuț Cristache-A DOUA FAȚĂ-Episodul al șaisprezecelea
ÎN CALEA LUPILOR DE IERI ȘI DE AZI – Constantin VAENI: TOT DESPRE REGIONALIZARE
Cristian Gabriel GROMAN vă povestește despre aventurile căutării unei locuințe la LONDRA ( LA PAS)…
LA 13… în CULTURA LA MARGINEA ȘOSELEI a lui Teodor Constantin BÂRSAN…
Profesori buni, profesori răi… despre ei în REFLECȚII PEADGOGICE, cu Alexandra VLADOVICI…
Timpul, bla! scrie Puiu JIPA în săptămânala lui AȘA O LIPSĂ DE INCULTURĂ…
Un interviu cu Daniel-Silvian PETRE, în CULTURA ONLINE a domnului profesor Daniel TACHE…
Despre o ședință la bloc, în Drumul Taberei, scrie Cătălina CRISTACHE în PLIMBĂRI BUCUREȘTENE…
PICĂTURA CHINEZEASCĂ, o rubrică nouă și… colectivă…
Facebook
WhatsApp
TikTok
