Altă bulibăşeală numită pompos „sesiune de examene” este pe cale să se încheie apoteotic, storcând de energie elevi şi profesori, după încă un an şcolar în care am reformat reforma provenită dintr-o reformă anterioară, care şi ea reformase pe-aia dinainte. Capul îmi vâjâie, mă doare al naibii de tare spatele, am picioarele umflate şi gâtul înţepenit; nu, nu mă plâng, nu sunt genul lăcrimos, doar vă informez despre starea mea fizică, fiindcă suntem aproape prieteni (dacă aveam cont de Facebook, eram prieteni la cataramă). Când eşti pe cale să te resemnezi, spunând că mai rău nu se poate, Murphy simte nevoia să-ţi arate că el are întotdeauna dreptate şi că, fără urmă de îndoială, există loc pentru un rău mai mare.
Aşadar, totul a debutat cu competenţele alea de doi bani, introduse de-un incompetent, nici nu mai ştiu de cine, că memoria mea are o capacitate limitată de stocare a proştilor cu care trebuie să intru în contact direct sau indirect. Eu n-am habar cum e la alte materii, dar la română este o imbecilitate să ceri absolventului de liceu să aibă competenţe de comunicare în limba maternă, vorbită de pe la doi ani, şi să citească binişor, bine sau foarte bine un text, apoi să scoată ideile principale şi să-şi exprime o părere pe care, de fapt, nu o are şi care pe profesor nici nu-l intere-sează; pare că elevul devine un mentor pentru dascălul său, îl ascultăm adesea cu gura căscată de câte lucruri minunate auzim, fiindcă nu toţi învăţarăm carte ca dumnealui, care este, desigur, „tambour de livre”. Apoi în copilăria mea, când ieşise de ceva timp moda asta (de-a face şcoală), cititul cursiv era obiectiv de atins în clasa întâi, cu tot cu povestirea a ceea ce citiseşi, iar ideile principale ne plictiseau deja în clasa a II-a, că pe-alea secundare nici nu le mai băgam în seamă, de se ofticau, sărmanele, şi crăpau de inimă rea. Poate că s-a produs vreo mutaţie genetică atunci când s-au transformat obiectivele în competenţe, căci neştiute sunt căile învăţământului reformat, mo-dern şi axat pe educabil. Nici nu mai amintesc de faptul că acest fiasco în urma căruia elevii obţin un certificat valabil doi ani (după aceea este posibil să-şi piardă competenţa de-a vorbi româneşte) s-a suprapus cu ultima săptămână de şcoală a clasei a VIII-a, de am ţopăit ca o căpriţă (mă alint niţel) de colo-colo, să dau informaţii tip breaking news, să închei situaţii, să răspund la nişte întrebări născute în noaptea precedentă.
Ultima săptămână a trecut în febra constructivă a încheierii situaţiei şcolare şi singurul noroc pe care l-am avut de câteva luni încoace este că n-am primit decât trei trandafiri şi nu m-am ostenit până acasă; am considerat asta un semn al grijii elevilor faţă de coloana mea vertebrală, şi aşa cam arcuită, nu de florile primite de la generaţiile anterioare sau de mulţumirile că i-am învăţat carte de-adevăratelea, ci de stat aplecată peste mii de teste, eseuri, teze, portofolii (poziţia îmi aminteşte de a profesorului de sport când le aruncă elevilor mingea; nu că vreau să spun, dar zic…).
Pe acest fundal a început Evaluarea cea naţională, fostă Capacitate derivată din tezele unice ale lui Adomniţei (cred). Muşc dintr-un măr şi mă apuc de corectat, sfârşind cu înţelegerea profun-dă a versului „Mănânc şi plâng… Mănânc”. E drept că lucrările erau de pe la Sălcioara, Odobeşti, Căpşuna şi alte locuri cu nume exotice; nu vă grăbiţi să spuneţi că nu-i în ordine să ştiu de unde-s lucrările, nu puteam corecta cu ochii închişi ca să nu văd ştampila şcolii de provenienţă, ceea ce mi se pare chiar în regulă atâta timp cât „Ǎştia sunt de la Carabella, deci trebuie să fim riguroşi, că nenorocitele de colegii ne iau elevii de clasa a IV-a şi e momentul ca aceştia să regrete.” Subiectele, cum ne-am obişnuit de ceva vreme, sunt pentru copii cu niscaiva probleme, nu arată mai deloc câtă carte ştie puişorul, deşi m-am bucurat peste măsură văzând că s-a renunţat anul ăsta la despărţirea în silabe a unor cuvinte grele, de genul “tata”, „fata”şi „“nepoata”. Două compuneri sunt tot ce-şi poate dori un prof de română, că ştim cu toţii că românul e născut poet, mă rog, prozator în cazul de faţă, aşa că baremul ne ajută cam ca ochelarii pe un orb şi ne trezim ca la patinaj, adică preocupaţi de impresia artistică. Apoi, peste patru ani, ne întrebăm de ce nu iau drăgălaşii bacul şi lovim cu mânie proletară în profesorul care nu şi-a făcut datoria, ci – probabil – manichiura.
Distracţia este însă abia la început şi probele scrise la bacalaureat se ivesc înspăimântătoare, ca toamna în „Rapsodiile” lui Topârceanu, dând naştere la un „Lung prilej de vorbe şi de ipoteze”, după cum zicea tot simpaticul câmpulungean. Nu stau să discut subiectele, nici faptul că pentru real au fost mai dificile decât pentru uman – nu mă luaţi pe credit, s-ar putea să mi se pară. Până la urmă, poezia este în programa de bacalaureat şi elevul trebuie să priceapă că nu poate veni la examen ştiind cu aproximaţie „Ion” al lui Rebreanu. Da, ştiu, ăstea sunt „răutăcisme” de profesor care nu vrea în ruptul capului să priceapă că elevii de acum sunt altfel decât cei de pe vremuri (adică preocupaţi de altceva, pe ideea „Ocupaţiunea ta mintală, Cocoşilă, e la mama dracului”). Pe când aburcam noi fără spor şi energie la corectat, iaca bombă: fraudă, mare fraudă la liceul cu nume de paşoptist din sectorul lui Vanghelie, care este şi el implicat, apoi dezimplicat, ulterior iară băgat în ecuaţie, una cu multe necunoscute.
Spectacolul este grotesc, eu nu înţeleg nici dacă mă sinucizi cu şicul de la baston de ce, urmărindu-i pe frauduloşii în cauză timp de o lună, nu s-a intervenit atunci, fără să se ajungă la percheziţionarea corporală a elevilor, la dezbrăcarea tinerelor de nouăsprezece ani de către nişte bărbaţi care încalcă nonşalant legea, la eliminarea abuzivă a unora dintre candidaţi, la înnebunirea profesorilor asistenţi, veniţi de la alte şcoli, deci fără nicio legătură cu directoarea acuzată. Acesta mai este, oare, un stat de drept? Se vorbea cu lejeritate despre aparate de înregistrat puse în can-celarie şi în clase, despre implicarea SRI-ului, despre legături politice de nu ştiu ce fel, toate astea în jurul unor tineri complet derutaţi, care-şi văd profesorii făcuţi terci, asta aşa, că tot avuseseră ei eseu despre rolul modelelor în viaţa lor. Cineva aruncă în discuţie suma de zece mii de euro, dar banii strânşi pentru apă şi cafea sunt, de fapt, doar 350 de lei şi se pare că atâta valorează cariera, nervii, eforturile, demnitatea unor profesori. După ce am fost unii dintre graşii căraţi în spinare de slabi, imagine care-mi aminteşte de omul-ricşă din „Surâsul Hiroshimei”al de mult uitatului Eugen Jebeleanu, după ce am scos numai tâmpiţi şi am păpat banii statului fără a produce măcar o mărgică, iată-ne „puşcăriabili”, termen introdus în limba română de preşedintele nostru, el însuşi un eşec de proporţii al învăţământului autohton, dar şi un mare creator de limbaj nepoetic, asezonat cu un hâhâit foarte original. Na, că abia acum m-am prins de ce absolvenţii de liceu sunt puşi să citească textul cu voce tare: s-a urmărit tăierea din rădăcină, tulpină şi frunze a posibilităţii de a se ivi un alt europarlamentar care se bâlbâie când citeşte ce i-au scris alţii, care abia „editează”o frază şi vorbeşte aspirând ba o vocală, ba o consoană, dar care – în linii mari – este plin de succesuri.
MIHAELA MARIN este profesoară la Colegiul Național „Constantin Carabella”, din Tîrgoviște, iubitoare de limbă și literatură română, cu nostalgii câmpulungene, dar târgovișteancă cu vechi stagii…
Citeşte şi
1.Episodul al cincisprezecelea din A DOUA FAȚĂ, romanul în foileton al scriitorului Ionuț CRISTACHE…
2.Fața lui Obama, în AMERICA LA NOI ACASĂ, rubrica săptămânală a Danei NEACȘU, din New York…
4.În AȘA O LIPSĂ DE INCULTURĂ, domnul Actor Puiu JIPA zice: hai cu mine…
5.Despre respect (în alt sens) scrie Cătălina CRISTACHE, în PLIMBĂRI BUCUREȘTENE…
6.Înțelepciunea Tibetului în CULTURA URBANĂ, cu profesorul Pompiliu ALEXANDRU…
Facebook
WhatsApp
TikTok
