Nu mai e niciun secret pentru cine mă cunoaşte că vacanţele sunt singurele perioade din an în care trăiesc cu adevărat; în rest, e simplă rutină şi complicată alergătură (la figurat, că n-am alergat în viaţa mea şi mă ştiu pe numele mic toţi taximetriştii de la Car, cărora mă plâng că nu am habar de ce m-am îngrăşat). Parcă vă şi văd imaginându-vă cum stau eu cu burta la soare pe o plajă exotică, sorbind din ceva colorat violent (sau violet), cum mă arunc de pe un pisc cu parapanta, ca un Icar căruia i-a ţinut de data asta figura, cum conduc, îmbrăcată într-o rochiţă galben canar (lungime de la umăr la tiv circa 50 de centimetri) un car alegoric la Rio sau cum învârt în scârbă ruleta într-un salon imens din Las…Fierbinţi. E-roa-re. Nu fac nimic din ce cred eu că ziceţi voi c-aş face, pentru că prefer chestiile pompatoare de adrenalină în stare pură, experienţele extreme, trânta dreaptă cu realitatea, trăitul periculos. Nu mă credeţi, nu? Să vă explic cum stă treaba cu trăitul în viteza a cincea.
Am început cu aventura numită Facebook, ca să înţeleg ce-a vrut să spună un elev de-ai mei din clasa a VI-a, când a aflat că n-am cont pe numita reţea; citez exact: “ No Facebook, no life”. Cei de –a XII-a au aprobat pozitiv – adică ăla micu’ are dreptate – şi s-au oferit să mă ajute să intru naibii în rândul lumii, că sunt şi eu fată de treabă şi trece viaţa degeaba pe lângă mine. Am fost de-acord, cu condiţia să mă lase să le postez lucrările; abia târziu m-am prins că au terminat liceul şi n-a mai adus niciunul vorba despre contul acela, care urma să dea un sens existenţei mele searbede ca un vin de masă expirat. Atunci mi-a venit ideea: de ce să-mi fac cont, când pot să-l folosesc pe-al fiicei personale? N-a fost greu s-o conving să mă lase logată (Doamne, ador terminologia de specialitate, mă face să mă simt normală, în rândul lumii) şi de-atunci trăiesc extrem, în sensul că risc în orice moment să fac un stop cardiac de atâta râs (sau de plâns, după caz). Navighez, cercetez, dau şi accept cereri de prietenie, spre gelozia celor trei prietene ale mele, care-şi văd ameninţată poziţia. Inşi cu care am în comun cât are un cerc înscris în altul, de aceeaşi dimensiune, mă ţin ancorată în evenimentele zilnice, trimiţându-mi link-uri cu declaraţia Andei Adam despre căsătoria ex-ului Slav cu Bianca lui, derivată din aceea a lui Bote (nimic nu se pierde, totul – şi toate – se transformă), despre ce zise Dragomir c-ar fi zis Piţurcă privind chemarea lui Mutu (aşa am aflat că tipul încă trăieşte) la lotul naţional, despre cum o mamă (de ce neapărat o mamă?) a învins chirurgii plasticieni cu ajutorul murelor (sau coacăzelor?), care i-au făcut faţa de cincizeci de ani să arate de douăzeci, hai, maxim douăzeci şi cinci. Apoi, ghidată de noii mei prieteni, am văzut mai multe poze decât un fotograf de nunţi în toată cariera lui, iar la unele am vrut să întorc laptopul invers, ca să aibă o logică poza aia impresionisto-expresionsto- tronc, în vreme ce cu privire la altele am fost asigurată că sunt chiar poze, nu caricaturi. De filmuleţe şi videoclipuri nici nu mai zic…
La fel de fascinante mi se par unele dintre discuţii, doar e un site de socializare. Vreo douăzeci şi ceva de rânduleţe de-alea mă anunţă zilnic că X, Y, Z şi restul literelor alfabetului şi-au schimbat poza de profil, activitate trudnică, migăloasă, curată osândă. Urmează intrarea într-o altă zi aglomerată a unora care vor să ştim că s-au trezit şi soarele doar lor le zâmbeşte, că acuşi îşi beau cafeaua, aflu şi unde se desfăşoară activitatea în cauză (în bucătărie, grădină, balcon, pat etc), ceea ce îmi aduce, aşa, un sentiment de linişte interioară şi mă face să pricep de ce au oamenii atâtea like-uri: e bine că te-ai trezit, asta înseamnă că nu eşti încă mort blană, e bine că e soare, deci nu s-a prăbuşit, e bine şi cu ceva ploi, că tocmai te pusese mamă-ta să baţi covorul în faţa blocului. Desigur, e bine orice ai bea: cafeaua asigură locul de muncă al multor columbieni, ceaiul face să meargă şnur fabrica de chimicale, ajutat fiind de sucul “natural” din cutiile de carton de pe care lipseşte capul de mort, laptele – ce să mai zic, mai ales în combinaţie cu cacao. Ca ciupercile într-o ciupercărie rentabilă ( ziceţi voi că nu sună frumos sintagma asta, cu tot cu cacofonie), răsar videoclipuri, mă rog link-uri care trimit la acestea, glumiţe, bancuri, “poveşti cu zâne, ghicitori, eresuri”, simt cum prin toţi porii, deşi cam astupaţi, că e cosmeticiana în concediu, pătrunde cultura, ce mai, sesizez cum sunt conectată cu forţele până atunci nevăzute (de mine) ale universului. Şi tot sar din prieten în prietenul amicului unui alt prieten, o lume neştiută mi se arată, sunt un Columb al facebook-ului, un Prometeu dezlănţuit mai ceva ca al lui Shelley, în sfârşit pricep ce predau de douăzeci şi cinci de ani, comunicarea: “Eşti cool, fată!” – “Merci, şi tu” – “ :)))”(dacă am greşit, scuze) – propoziţii ce amintesc de “Cântecul descăpăţânării” din “Ubu roi” al lui Jarry sau de muzica de mahala gângăvită de-un beţiv melancolic.
Ce nu pricep e cauza pentru care fiică-mea e supărată şi ţipă să nu mai postez/ dau replici, accept în viaţa mea oameni noi; păi nu tot face lumea mişto de mine pe la spate că sunt retro sau chiar vintage, că nu ştiu da şi eu ca tot omul un mesaj privat, că sunt cam mizantropă şi impermeabilă la imbecilitate, ceea ce nu se face, frate, că –i mai bine că ”toţi oameni e fraţi”. Mda… Mă rodez şi eu în ale vieţii şi copilul, carne din carnea mea (şi nervi din nervii mei, că taică-su ştie să-şi facă protecţie, doar e inginer electrician) îmi taie aripile temător deschise. Nu ştie omul ce creşte, dar nici copilul de ce este în stare o mamă transformată în aventurieră, în Indiana Jones cu fustă (de preferinţă midi). Aşa c-o sun pe soră-mea şi devin prietenă intimă cu Majong-ul; rup tot ce prind, trimit daruri gratuite tuturor prietenilor din listă (hă, hă, nu uitaţi că e contul Andreei), îi invit să mi se alăture la joc, sunt deja în grupul “Majongiştilor Anonimi”, ca drogată încerc să-mi bat propriul record, ca să simt că sunt vie. Andreea e uşor isterică, iar bărbatu-meu se abţine de la comentarii, că mă cunoaşte el prea bine după douăzeci de ani de căsnicie; prevăd însă, că şi eu îl ştiu bine pe dumnealui, că va vrea să vorbească neapărat cu mama… Treaba lui, ce eu m-am impacientat când a venit cu maşina zob de la off road? Despre pozele de pe prietenul meu Facebook-ul de la locul aventurii lui (ultima, fie vorba între noi) din care puteam să înmulţesc numărul văduvelor din România, nici nu vreau să-mi amintesc. Deşi reţeaua ar trebui să apropie oamenii, eu n-am socializat cu bărbăţelul vinovat o bună bucată de vreme şi trebuie încă vreo douăzeci de mii de majonguţe ca să-mi mai treacă din incapacitatea de socializare conjugală.
Sunt atât de mândră de mine, că mai am niţel şi pocnesc; terna profă cititoare de trei cărţi în paralel, plictisitoare în rochiile ei elegante din anii ’40-’70 şi în pantofii cu toc de doisprezece centimetri de la înălţimea cărora îl arde pe elementul ce n-a învăţat fiindcă stă toată ziulica pe Facebook, a devenit un alt om, unul complet şi aparţinând lumii tumultuoase în care trăim. Abia aştept ca mâine dimineaţă s-o anunţ pe soră-mea că mi-a ieşit treaba cu trezitul şi că am pus două zaharine în cafeaua băută în fotoliul din camera cu laptopul (e bine să nu existe dubii, dat fiind că avem patru camere, plus bucătăria, baia şi balconul, ba – prin extindere – şi scara blocului), că îmi voi lua nişte nădragi cu model camuflaj şi bocanci, că nu gătesc şi nici alte treburi de-astea plictisitoare nu pot face, fiindcă îmi dă de furcă nivelul optsprezece şi la rubrica aia cu evenimente am un şir de link-uri care mă strigă, că alţi prieteni sunt gata să-mi împărtăşească din experienţa lor de viaţă, că, că, că… Cum am nevoie de mai multă adrenalină, vreau să-i trimit şi soţului o înştiinţare, să nu zică, vezi Doamne, că n-a ştiut; treaba lui că n-are cum intra pe Facebook de la serviciu, va avea surpriza că am plecat “să mă dau cu maşina pe munte”, să înving şleaurile (aşa le zic ei toţi şleahurilor) vrăjmaşe în maşina unui temerar cuceritor al cărărilor montane, eventual însurat, dar a cărui nevastă nu a devenit încă modernă şi aventuroasă ca mine şi nici n-are o mie de prieteni, plus un milion de like-uri; iar dacă mă supără, îi împrumut cuceritorului sus-menţionat cealaltă maşină a noastră, pe care o putem zobi, pe principiul una eu, una tu.
MIHAELA MARIN este profesoară la Colegiul Național C. CARABELLA, din Târgoviște, rafinată moralistă și mare iubitoare de limbă română…
Citeşte şi
Facebook
WhatsApp
TikTok
