CULTURĂ ȘI EDUCAȚIE – Mihaela MARIN: Conformismul nostru cel de toate zilele

În trecutul comunist, a te conforma era parte din strategia de supravieţuire, că altfel te trezeai chemat la organizaţie (de partid, de tineret, de şoimii patriei, dacă refuzai să papi tot, de corişti, dacă falsai etc.). Văzusem la Universitatea din Timişoara, adus de un lector     american cu care făceam curs practic, “Rebel fără cauz㔺i, dincolo de faptul că oftam (mi-a stat pe tastatură să scriu “salivam”), după James Dean (cu sau fără motocicletă), ne-am întrebat dacă “forurili” superioare ştiau ce ne bagă-n minţile crude capitalistul de peste ocean. Oricum, am discutat la curs filmul, am vorbit despre “democracy”, care – deşi suna cam ca în română – era altceva decât ştiam noi, am făcut un brainstorming despre cât de bine este sau nu este să te conformezi în orice situaţie…ce mai, m-am trezit că am aşa, nişte idei cam subversive, şi că nu eram singura.

Apoi ne-am pomenit că avem apă caldă la cămin şi am zis că nu-i a bună, ceea ce s-a dovedit adevărat, fiindcă a urmat curent la prizele din cameră (incredibil!) şi, ceva mai târziu, s-au auzit primele împuşcături. A doua zi de dimineaţă am descoperit o Timişoară străină  nouă, arsă, devalizată, cenuşie; un ins spăla cu furtunul sângele de pe treptele Catedralei, lumea se uita bănuitoare şi, o zi mai târziu, au apărut cordoane de oameni îmbrăcaţi civil, dar cu armele în poziţie de tragere, postaţi pe lăngă borduri, din doi în doi metri. Peste complexul studenţesc survola continuu un elicopter, un coleg fusese împuşcat în timp ce punea pe cămin o antenă de sârbi, ca să vedem ce se-ntâmplă, căci liniile telefonice fuseseră tăiate şi nu puteam lua legătura cu părinţii. Oraşul era închis, habar n-aveam ce să facem, într-o noapte văzuserăm maşina despre care mult mai târziu aveam să aflăm că ducea morţii a căror urmă n-a mai fost descoperită. Am reuşit să plec, nu mai ştiu în ce conjunctură, cu un personal de Bucureşti, în care lumea mergea atârnată de bară, ca în autobuze la orele de vârf.

Pentru mine şi colegii mei aceasta a fost o revoluţie, indiferent de ce s-a spus mai     târziu; eram în ultimul an şi vara aceea am părăsit Timişoara, privind din troleu troiţa din centru, un  memento că nişte idealişti muriseră pentru ca noi şi cei ce ne vor urma să nu se mai conformeze la orice, oricum, oricând…

Iar acum, când sunt în punctul maxim al vieţii mele, acolo de unde drumul n-o mai poate lua decât în jos, îmi dau seama că troiţa de la Timişoara şi altele din ţara asta nu mai sunt un simbol pentru prea mulţi şi că m-am iluzionat că va fi altfel. Ca şi altădată, cum    spuneau înălţător nişte versuri de pe vremuri, “Partidul e-n toate, e-n cele ce sunt/ Şi-n cele ce mâine vor râde spre soare.” şi asta îi face pe mulţi mai conformişti decât erau pe vremuri huliţii comunişti, fiindcă un scaun de ce-o fi el, acolo, se ţine conform principiului binele ţării vine de la acela al partidului, ca şi al nostru personal, de altfel. Aşa uită omul de amici, de  colegi, de omenie, devenite toate noţiuni desuete. Dacă nu înghiţi idei mestecate de alţii şi-ţi foloseşti capul dat de Dumnezeu cu un scop, eşti periculos, nu ai spirit de echipă, pui beţe în roate, nu te raliezi nobilelor idealuri, nu te gândeşti la binele nu ştiu cui (de parcă ar medita cineva la al meu), cu alte cuvinte – eşti nasol (asta am zis-o ca să mai ieşim din limbajul de lemn folosit şi astăzi cu aceeaşi frecvenţă ca pe vremuri).

Eu cred că există întotdeauna un motiv pentru a te conforma la ce-ţi cer alţii, că sunt puţini cei care o fac din convingere. Unii o fac pentru că sunt iremediabil proşti şi speră că prin docilitatea afişată nu vor băga şefii de seamă, alţii o fac pentru că au  ceva probleme de coloană vertebrală, îi chinuie sciatica, nu ştiu. Întreb şi eu ca proasta-n târg de ce trebuie     făcută asta sau asta şi nimeni nu-mi răspunde ceva în afară de “ Aşa a zis Inspectoratul/ directorul/ pompierul de serviciu, mai nou,/ primarul/ preşedintele/ menajera preşedintelui etc. Măi, să fie! Şi dacă într-o zi vine vreo circulară sau directivă (vedeţi că trecutul nu moare de tot?) şi ne cere o sinucidere colectivă întru bunul mers al învăţământului? Ne conformăm sau ba? Poate că sunt eu ciudată, dar nu pot să nu trec prin filtrul gândirii proprii ce mi se cere, ce am de făcut, chit că asta mă face incomodă sau nesuferită. Mi-asum aceasta în numele mamei mele, care aştepta de zile întregi, în gara din Câmpulung, orice tren care m-ar putea aduce, în numele colegilor împuşcaţi la Timişoara, în numele profesorilor noştri, care vânau în Gara de Vest un tren ce ne-ar fi putut duce de-acolo, în numele fiicei mele, pe care am învăţat-o că nu poţi trece prin viaţă dând din cap, dezarticulat, ca tristul căţeluş din spatele vechilor dacii. O să spuneţi, poate, că sunt patetică, dar ce este rău în a fi astfel? Mai bine niţel patetic decât moluscă, nu?

În ultimul timp asist la chestii stupefiante, cel puţin din punctul meu de vedere. De exemplu, circulă nişte zvonuri conform cărora cineva din cancelarie ne înregistrează şi ne toarnă la direcţiune; nu ştiu dacă e sau nu adevărat, nici nu mă prea interesează, dar mă-ntreb de ce ar face un om aşa ceva, că eu, una, n-am nicio reţinere să spun ce-mi stă pe suflet şi pe limbă, aşa că nu-i nevoie să se chinuie cineva să mă înregistreze (tehnica asta mă ucide!). Dacă nu venim sâmbăta la vreo activitate (şi la un moment dat nici nu se poate, că ar trebui să ne mutăm la şcoală), suntem traşi la răspundere, sunt invocate tot felul de regulamente şi reguli, dar nu se aminteşte nimic despre faptul că ziua liberă se plăteşte dublu (la noi nu se plăteşte deloc) sau despre dreptul meu de a-mi vedea şi de problemele personale, pe care nu mi le rezolv în timpul serviciului sau al unor periodice concedii medicale. Dacă lumea n-ar sări la toate solicitările astea, care nu se mai opresc tocmai pentru că undeva, acolo sus, s-a văzut că ţine, poate s-ar gândi şi la noi cineva ca la o categorie socială care înseamnă       realmente ceva, ca la nişte formatori de opinie importanţi pentru lumea mică în care trăim, ca la nişte intelectuali cu nevoile lor spirituale, de care societatea nu poate face veşnic abstracţie.

Sunt prea mulţi “dacă”…”Unde e iluziile mele/ Care le-am avut?”- spunea un cântec de pe vremea serilor cu chitare pe bancă în parc; cu dezacordul şi anacolutul de rigoare,   întrebarea rămâne şi mă întristează, dar mă gândesc că Arghezi îşi punea şi el întrebarea, apoi răspundea:” De ce-aş fii trist? Şi totuşi…”

MIHAELA  MARIN  este profesoară la Colegiul Național  „Constantin Carabella” din Târgoviște și mare iubitoare de limbă și literatură română…

Citeşte şi