CULTURĂ ȘI EDUCAȚIE – Mihaela MARIN- ADEVǍRURI, SEMIADEVǍRURI ŞI MINCIUNI

Nu ştiu cum staţi voi cu problema adevărului, dacă sunteţi sau nu dispuşi să-l spuneţi indiferent de consecinţe ori credeţi că, uneori, este preferabil să-l ocoleşti cu graţie. Eu cred că niciun adevăr nu e mai rău decât o minciună, că nimic nu poate fi ascuns pentru totdeauna şi că a spune un adevăr deranjant prea târziu, când nu mai ai încotro, e mai grav decât a-l spune la timpul lui, ca să zic aşa. Se spune că nu te doare ceea ce nu ştii şi aceasta este o scuză jalnică pentru cel care face slalom printre adevăruri, semiadevăruri sau minciuni. Am fost minţită de multe ori, dar nu s-a întâmplat niciodată ca adevărul să nu iasă la suprafaţă, ca uleiul deasupra apei; poate că asta se-ntâmplă fiindcă adevărul e mai uşor (suportabil) decât minciuna, oricât de poleită ar fii ea.

N-am reuşit, chiar dacă m-am străduit, să mint; oricum, nu în chestii serioase, care vizează şi viaţa altora. Aş zice că, mai degrabă, am fabulat niţel, am mai înfrumuseţat câte o întâmplare sau am prezentat-o în registrul comic, deşi ea nu era deloc aşa. Când în aspecte serioase nu găseam curajul de-a spune adevărul (se întâmplă, nu?), îi mărturiseam celui care trebuia să-l ştie că, deocamdată, nu pot vorbi despre acesta, apoi mă pregăteam sufleteşte şi-l scoteam la iveală, cu toate riscurile. Mă simţeam însă atât de uşurată, de parcă se ridica ceaţa de pe suflet şi conştiinţă, chiar dacă mă inundau mări de lacrimi şi regrete. E drept că nici nu aveam talentul de-a ascunde ceva, motiv pentru care n-am minţit-o nicicând pe mama; veneam acasă hotărâtă s-o dau la întors, dar ea ridica arătătorul şi-mi zicea: “Varsă tot, că altfel te sufoci.” Se pare că pe fiică-mea nu a schimbat-o la maternitate, e chiar a mea, căci preferă o muştruluială serioasă, un conflict uneori, apăsării unei minciuni; eu nu-i spun să verse tot, prefer să mă distrez când scoate nişte minciuni de copilaş de cinci ani, pentru ca apoi să realizeze penibilul situaţiei şi să rezolve problema.

Semiadevărurile mi se par tot nişte minciuni; ce anume dintr-un adevăr nu ne este spus? Evident, ceea ce este cel mai dezavantajant pentru ăla de se “spovedeşte”. Dacă şi bruma de adevăr care ţi se dă este fardată, semiadevărul e o minciună în toată regula. Uneori, o minciună ascunde în ea adevărul sau o parte din el, iar cel care ţi-o trânteşte aşteaptă să fie desconspirat şi să scape de apăsare. Laşii procedează astfel şi situaţia seamănă cu a criminalului care face tot posibilul, uneori inconştient, să ofere piste anchetatorilor. Am trecut şi prin asfel de situaţii, dar am avut tăria de a nu-l ajuta pe mincinosul pocăit sau fals pocăit, fiindcă sunt adepta proverbului “Capul face, capul trage”; în plus, detest laşii. Minciuna este ca lepra, adică se întinde, naşte alte minciuni şi angrenează în mecanismul ei odios şi pe alţii, căci minciuna în care te adânceşti necesită sprijinul altora, de regulă al prietenilor. Halal prieteni cei care-l ascund pe mincinos! De unde or avea ei siguranţa că nu vor deveni următorii minţiţi? Se adevereşte că adevărul merge în drum drept, iar minciuna preferă ocolişurile, pustiind pe unde trece.

Mi s-a mai întâmplat şi să aud o replică destul de uzitată: “Nu te-am minţit, doar nu ţi-am spus.” Chestia se numeşte minciună prin omisiune, deci… e tot o minciună, iar scuza că ăla s-a gândit, de fapt, la mine, că n-a vrut să mă rănească, bla, bla, bla, mă umple de silă. Scuze jalnice ale unor oameni jalnici, mai ales dacă este ştiut că prefer un adevăr gol-goluţ unei minciuni frumos înveşmântate. Există oameni care chiar preferă să fie minţiţi, căci n-au puterea de a suporta usturimea realităţii fruste, dar mie mi se pare că acela ce mă minte îmi jigneşte inteligenţa şi că nu dă doi bani pe capacitatea mea de a înţelege, de a discerne şi de a fi obiectiv. Iată un bun motiv pentru care nu-mi mint familia, prietenii sau pe aceia pe care îi apreciez ca inteligenţă ori caracter. În lumina celor spuse mai sus, vă daţi seama ce idioţi ne credea Băsescu, când la întrebarea dacă l-a lovit pe copil a răspuns că jură că nu l-a lovit nici cu pumnul în piept, nici cu nu mai ştiu ce în nu mai ştiu ce. Rămâneau o sută de alte locuri în care-l putea lovi nu cu pumnul, ci cu palma, piciorul, capul (că doar a mai dat el cândva un cap în gură unui arab). Bine, dacă luăm la analizat minciunile domnului sus-amintit, scoatem un tratat despre sindromul Munchausen şi avem şansa de a câştiga un premiu important în psihologie (sau psihiatrie?). Exemplul dat arată clar de ce mint oamenii: din interes, din teamă, din obişnuinţă, din orgoliu, din prostie sau din toate aceste motive la un loc.

Pentru că am fost minţită de curând a suta mia oară, am să vă spun de ce eu n-o fac: din respect pentru mine şi pentru ceilalţi. Cum se simte un om minţit grosolan de cineva căruia i-a acordat toată încrederea? Păi, ca un ambalaj de tinichea de la o conservă mâncată de nişte inşi absenţi, ca preşul de la uşă de pe care s-a şters mesajul “Welcome”, ca un copac bătrân pe a cărui coajă Bibi (de la “iubi”) şi Nuţa (de la “Dănuţa”) şi-au scris numele cu un “+” între ele, rezultând inevitabilul “Love”, ca un pian dezacordat, care nu mai ştie la ce foloseşte. Cei minţiţi des ştiu prea bine că au deja pielea îngroşată, ca aceea de pe fundul unui macac, aşa că sunt conştienţi că va trece şi minciuna asta, că vor trece şi altele, viitoare. Cei care mint nu ştiu însă că vorbele lor au şters zâmbete şi speranţe, aşa cum un val nepăsător ia cu sine castelul de nisip construit cu trudă de un copil fără o mână.

 

 

MIHAELA MARIN este profesoară de limba și literatura română, la Colegiul Național CONSTANTIN  CARABELLA, din Târgoviște…

 

Citeşte şi

 Penultimul episod din romanul A DOUA FAȚĂ ( în arhiva GAZETEI romanul poate fi citit și în întregime)…

 

 Constantin VAENI și rubrica sa ÎN CALEA LUPILOR DE IERI ȘI DE AZI…

 

Revoltat și filosofic indignat, Pompiliu ALEXANDRU  în  CULTURA URBANĂ…

 

 MELANCOLII în versurile doamnei Constanța  POPESCU…

 

EVENIMENTE  ÎN  AȘTEPTARE, un altfel de semnal pentru cititorii noștri…

 

 LONDRA LA PAS, cu Cristian Gabriel GROMAN…

 

 Teodor Constantin BÂRSAN și rubrica lui CULTURA LA MARGINEA ȘOSELEI…

 

 Radu STATE, doctor în istorie și rubrica sa CULTURĂ ȘI ISTORIE…

 

Mariana OPREA-STATE cu ARTIFICII DE LÂNGĂ SERELE CU FLORI…

 

Cătălina CRISTACHE și ale ei PLIMBĂRI BUCUREȘTENE…

 

 Alexandra VLADOVICI BĂRSAN și rubrica sa REFLECȚII PEDAGOGICE…

 

 Profesorul Daniel TACHE, cu săptămânala CULTURĂ ONLINE…

 

  Mihai Bogdan VLĂDUCĂ, cu rubrica lui JUNIORII…

 

 AȘA O LIPSĂ DE INCULTURĂ, rubrica propusă de Puiu JIPA…

 

 PICĂTURA  CHINEZEASCĂ…