CRONICA LITERARĂ DE SÂMBĂTĂ – Dragoș-Andrei PREUTESCU

FERENIKE

 

Totul este despre oameni și locuri, într-un joc al povestirii

 

   O spun și acum: că nu mi-am plantat ADN-ul mi se pare cea mai demnă faptă a mea, dar în interiorul acestei realizări foșneau pe atunci, cu nemulțumire, și ratările mele: nu puteam   să-mi fac un doctorat, nu puteam să public, nu puteam să plec de la post. Eram un sclav   într-o lume de sclavi, fără ieșire. Și am visat-o din nou pe Ferenike. Atunci i-am și dat numele, care mi se pare și acum o scânteie descoperită în beznele morții. Nimic nu scoate un om din mlaștina suferinței ca o victorie oricât de neînsemnată, un triumf de câteva clipe, un mic noroc.  (Doina RUȘTI – Ferenike)

   Literatura poate lua o formă și prin autobiografie, iar ADN-ul poate fi plantat în acest gen de scrieri la fel de bine ca în orice alt tip de mărturie despre viețile noastre cunoscute sau încă ascunse. Unii spun că poate fi autentică, atipică, nepotrivită, dar spun că autobiografia are calitatea unei descrieri socio-umane făcându-ne să descoperim timpuri istorice, oameni și locuri la care poate nu am fi ajuns niciodată. Interesul nostru privitor la poziția autobiograficului ține foarte mult și de rolul memoriei colective. Nu punem neapărat în discuție cât și cum este obiectiv sau subiectiv. Autorul are rolul de a ști cum să echilibreze nuanțele unui text de refacere a momentelor din trecut, la fel cum poate ști cât de multă ficțiune să introducă într-un text autobiografic.

   Romanul Ferenike este surprinzător pentru mine, pentru că nu mi-o puteam imagina pe autoare devoalând trecutul copilăriei într-o manieră atât de deschisă și pertinentă. Personal eram obișnuit ca în scrierile Doinei Ruști să caut inserții ale biografiei, ușor de găsit aici, prin trimiteri directe la realitățile știute (la romanele Fantoma din moară, Paturi oculte, Omulețul roșu etc.). Remarc din nou o calitatea extraordinară a Doinei Ruști de a povesti. Chiar ea a mărturisit că are o încredere deosebită în poveste. În Ferenike e chiar mai mult, apare „duhul literaturii”, iar acest duh oferă o existență vie poveștii, chiar și după ani de la întâmplările povestite în carte. Nefericirile, istoria, cultura locului (lex loci), identitatea românească a Sudului sunt și o contribuție la memoria colectivă.  „E uimitor câte îmi amintesc, deși abia trecusem de primii doi ani de viață. Totuși, chiar și după aceea, când s-au adăugat rememorările, când amintirile mele s-au contaminat, au rămas intacte detaliile pe care numai eu le știam, ca această zi în care el repara bicicleta pe alee, iar eu priveam de pe scările casei, încercând să nu scap nimic, iar din toate de-atunci  mai am încă în plămâni aerul verii, fluid, călduț, trecut prin apele Jiului, mirosul de mâl, de nisip ud, de frunză ruptă accidental, de pământ puțin ars, aromat de dude, oțetit de roșcovele putrezite prin șanțuri. Era început de vară la Comoșteni, iar chioșcul, acoperit cu viță sălbatică, mi se părea misterios și îndepărtat.”

   Aproape că asistăm și la o poveste despre identitatea românească a unui sat, locul copilăriei autoarei, loc aflat în plină formare până la începutul celui de-al II-lea Război Mondial, când comunitățile românești rurale încercau să intre pe drumul modernității, dar venirea comunismului a ras orice urmă de speranță acestei direcții. Și spun asta pentru că familia Doinei Ruști, pestriță la origini (machedoni, turci, bulgari), era o familie de dascăli, formați în interbelic.

   Primul volum dintr-o serie de patru, Ferenike aduce un tip de poveste observațională.  „Și-n ziua de azi, după-atâta vreme, mi-a rămas plăcerea de-a cerceta fețele oamenilor, de-a căuta poarta. Să mă uit în ochii cuiva până când îi văd ezitările, fricile, grămăjoara de mizerii din spatele privirii senine – toate astea fac parte din preocupările mele crude […].” Când ești copil, lumea te privește natural, și atunci poți vedea totul. Când ești copil înconjurat de personaje precum Mițulica, Tavică, Cici, Milica, Fanfan, Tichiuță, Aristiță, Trănchiosu, nu ai cum să nu prinzi de mână realismul magic, subtil prezent chiar și în romanul autobiografic. Locurile precum La Stafii, La Ciment, moara, Jiul sunt spații ale vindecării și ale fugii de cotidian, dar și punct de inițiere în narativitate. „În fine, La Ciment se aflau niște bufete pentru mâncăruri, o firidă pentru apă, polițe, mese mai mici și o ușă monumentală care ne izola cu totul de curte, singura ușă gri, cu o cheie demnă de filmele gotice, aflată permanent în broască, pe dinăuntru. Și ca și cum n-ar fi fost de ajuns, avea și pantă, respectiv un drug de fier pe care îl puneau în fiecare noapte peste ușa deja închisă, fixând-o cu lacăt. Panta era ea însăși un personaj, căci în fiecare noapte auzeam despre ea: ai pus panta? cine pune panta în seara asta? nu cumva ne-am culcat fără să punem panta? În fine, panta face parte din viața mea și acum. E o imagine, dar și o frică, un gând din arhitectura mea intimă.”

   Așa cum aprecia Richard Kearney în volumul Despre povești, în Ferenike avem parte de o memorie narativă: avem o interpretare a vieții trecute, fapte care țin de adevărul istoric. Regimul lui Dej și apoi venirea lui Ceaușescu la putere sunt realități usturătoare, integrate în povestea subiectivă. Familia își pierde identitatea locului și a timpului atunci când cărțile sunt arse, chiar și ediția princeps a poeziilor lui Eminescu. În centrul istoriei se află Cornel, „un mincinos intuitiv și artist”, pe ascuns urmărit și analizat în fiecare detaliu posibil de propria fiică (Pâtca sau Iozefina), personaj care prin biografia lui consolidează drama politică a anului ’68, „cel mai rău an” din copilăria Doinei Ruști, timp în care la televizor se derula filmul Oameni și șoareci. „Ai înțeles greșit, Iosefina, atât mi-a spus, continuând să deschidă o scrisoare. Cineva îi pusese în plic o fițuică decupată dintr-un ziar. Ce scrie acolo, l-am întrebat, iar el s-a ambalat ca de obicei: americanii o să ajungă pe Lună! S-ar putea să găsească acolo o nouă specie, poate chiar oameni. Și cât fac până acolo? – am întrebat eu. Câteva zile. Îți dai seama, Cleopatra, am putea să ne petrecem vacanța pe Lună! L-am întrebat dacă ajunsese cineva până acolo.. Încă nu, dar pariez că americanii ajung sigur. Dacă mâine aș avea ocazia, imediat aș pleca. M-ai lua și pe mine? – l-am întrebat, în timp ce-mi și imaginam drumul spre Lună, pe aripa unei berze. Cornel a ezitat, era clar că nu intram în planurile lui, ăsta era un vis personal, partea secretă a vieții lui.”

   Despre istoria locurilor poți afla din jurnale, memorii, mărturii, chiar și din cărțile poștale, dar nu mi-o pot imagina pe Doina Ruști să își scrie memoriile. Autobiograficul are o cale decisă prin forma poveștilor și se vede că i se potrivește. Romanul autobiografic dă posibilitatea autorului să nu se blocheze într-o directivă doar a simplei relatări. De aici și impresia cititorului că ficțiunea este o parte importantă din confesiune. Dar în relatările de aici apare și un concept, pe care nu știu dacă îl conștientizează, cel de microistorie. Fiecare personaj din poveste are ceva de relatat, prin atitudine, prin personalitate, prin întâmplări. Nimeni cu rămâne în afara acțiunii. „I-am văzut fața. Părea liniștită, senină. Atunci am și văzut-o ca lumea. Era tânără, oacheșă, ușor aplecată într-o parte. Nu se vedea nimic din femeia cruntă, care le speria pe surori. Încercam să mi-o imaginez cu mâinile încleștate pe topor, despicând capul lui Tichiuță, făcând-o bucăți. Mă uitam la ea, în ochii ei, și, fără să vreau, plângeam, simțeam pupilele cum se dilată, cum iau foc. Părea fericită de plânsul meu, mi s-a părut că înțelege, dar treptat fața i s-a destins. Zâmbea, nu cu amărăciune ori cu regret, era un zâmbet euforic, care mă făcea să plâng și mai tare. În privirea ei, vedeam ceva familiar și adânc îngropat în mine, un lucru vechi, anume disprețul lui Ferenike.”

   Povestirile de acest fel arată că natura umană (mă repet, printr-o memorie textuală) nu este perisabilă, ci perceptivă la toate care ni se dau și cum le confruntăm, evaluăm, interpretăm. „Mă apropiam de 7 ani și știam foarte multe despre viață, despre păstrarea unui secret, dar mai ales despre ce-ți spuneau cu adevărat niște ochi.” Autobiograficul resetează memoria, o face să fie dinamică și intrigantă, dar nu avem cum să nu îi recunoaștem meritul imaginilor vizuale, meritul cunoașterii colective al acelor „trecuturi” de care nu aparținem, dar de care ne putem atașa și pe care îl putem cunoaște. „Totul părea pustiu, curtea abandonată. Îmi amintesc o după-amiază în care plecaseră și ceilalți, rămăsesem doar cu Gică, pendulând între case. Ce facem acum, Pâtcule, m-a întrebat el, ca și cum eu aș fi decis viitorul familiei. Am coborât în pivniță, unde lumina de toamnă albea ferestrele. Vedeam strada și picioarele oamenilor, ghiceam moara de peste drum. El și-a scos o cană de vin, eu am desfăcut un borcan cu somn marinat. De câte ori mă gândesc la apocalipsă, mă văd în pivnița de la Comoșteni, făcând foamea cu Gică.”

   Nu este o simplă întâmplare că romanul Ferenike poate fi copleșitor, poate fi neînțeles, poate fi atipic, poate fi clasificat ca o narațiune magică, o viață imaginată a unui copil care a trăit la răscrucea unor istorii familiale și social-politice deosebite. Ceea ce este remarcabil, este capacitatea de a dezvălui, cu toate durerile și nostalgiile și fericirile, aceste timpuri.  Ferenike este o autobiografie-izvor, pentru că „fiecare izvor are parfumul lui, îl poți simți ca la oameni. Sunt râuri sufocate, care curg greu, și sunt altele care, indiferent de câte mizerii au fost aruncate în ele, păstrează respirația de la izvor”. Am simțit oamenii și locurile din acest roman, pentru că Doina Ruști știe că darul povestirii poate vindeca și își poate lăsa ADN-ul celor care sunt sau vor fi.

Dragoș-Andrei PREUTESCU este doctor în sociologie, coordonatorul proiectului „Idei și efecte”, un studiu asupra culturii cititului, scrie eseu, exegeză literară și studii de filosofia culturii și coordonează un club de lectură, „Cuibul visurilor”…