CRONICA LITERARĂ A SĂPTĂMÂNII – Gabriela LASLĂU – Promisiunea

O detașare, una care permite apropierea de fiecare profunzime și de fiecare vibrație ascunsă în corpul și în structura fragilă a unei povești este atitudinea pe care ne-o propune Gabriela Laslău atunci când scrie despre ce citește, atunci când spune scriind despre aceste tainice simțuri și empatii, și arătând mai departe micile sau marile locuri de intrat și de ieșit în și din(tre) acele cuvinte care au construit cartea, care i-au așezat și trimis spre lume toate stările ei. Lumea, lecturile și viețile ei disponibile ne sunt aduse astfel la îndemână, ne sunt așezate în imediata apropiere, iar de acum putem și vrem să vedem, iar mai departe să înțelegem acești pași ai parcurgerii fiecărui cuvânt care le spune, și toate aceste cuvinte propuse, promise de apropiere, de asumările noi care de acum însoțesc toate stările ei. (Gabriel Enache)

 

Din cer au căzut trei mere, de Narine Abgarian, traducere din rusă de Luana Schidu, Editura Humanitas Fiction

Imaginează-ți că stai întins pe o pajiște, într-o noapte de vară. E doar cerul senin deasupra, cu stelele sclipind complice. Ei bine, niciodată din cer nu vor cădea trei mere, dar, citind titlul romanului lui Narine Abgarian, nu poți să nu te gândești la Prâslea cel voinic și merele sale. Pre-vezi că va fi un basm despre eroism și miracole, apoi îți vin în minte Paris și mărul pe care acesta i l-a oferit Afroditei, deci e posibil să fie o poveste de dragoste, și astfel începe aventura ta pre-fabulatorie, prin care tu, cititorul, construiești povestea înainte ca ea să înceapă.

Din cer au căzut trei mere  este povestea Anatoliei Sevoianț,  care se pregătește să moară. O face cu o minuțiozitate care îl destinde de la început pe cititor, care realizează umorul situației. Anatolia are 58 ani și suferă de o hemoragie masivă despre care refuză să vorbească și pe care nu dorește să o trateze, chemând, spre exemplu, ambulanța. Trăiește în Maran, un sat suspendat în timp și spațiu, (deși ni se oferă niște repere: Armenia, primul război mondial, bolșevizarea, foametea, marele cutremur etc.). O întâmplare deturnează acest traseu aparent implacabil, așa că, deși este la o vârstă venerabilă, Anatolia, cea mai tânără locuitoare a Maranului, devine izvorul renașterii bătrânei comunități. Povestea Anatoliei este și povestea Maranului, satul fictiv, decimat de războaie și cataclisme naturale, dar care se regenerează datorită celor două mari forțe care devin și axe ale romanului: binele și magia. Astfel, Din cer au căzut trei mere devine un basm modern care oferă speranță, după cum declară însăși autoarea, într-o lume care scrie negru pe alb și nu invers, care își marchează istoria după bornele războaielor și calamităților, care își numără morții și victimele și niciodată oamenii vii și bucuroși.

Există (și persistă) tentația de a compara multiplele lumi care viețuiesc împreună, unele vizibile, altele nu, poate datorită toponimiei (Maran, coasta lui Maniș-kar) cu tărâmurile din Stăpânul Inelelor, de J.R.R Tolkien. Lumea celor trei mere, deși mai simplu construită, este altfel polarizată.  Răul și binele (istoric, natural, psihologic) își fac loc unul altuia, ca într-un dans al vieții și al morții pe care nu îl înțelegi decât dacă te îndepărtezi de muzică și scenă. Pe punctul de a dispărea (fizic) de pe (o posibilă) hartă, în urma celui de-al doilea cutremur, Maranul este salvat de Akop, copilul vizionar care vede sufletele oamenilor urcându-se la cer, în nopțile de iarnă și stă de pază noaptea pentru a împiedica îngerul morții să o ridice și pe propria mamă. În poveste apar vrăjitori și țigănci care îndulcesc sau opresc blesteme grele, morții îi povățuiesc și ocrotesc pe cei vii, iar frumosul păun alb de pe coperta cărții apare în mod simbolic, coborând dintr-un tablou al strămoșilor socrilor Valinkăi, după o sută de ani, pentru a demonstra fragilitatea barierelor spațio-temporale.

Este o lume construită pe alte temeiuri, neașteptate pentru un cititor străin de cultura armeană. Anatolia și femeile care apar în roman nu luptă pentru emancipare, pentru că sunt iubite și respectate, trăind și muncind alături de bărbații lor. Primul soț al Anatoliei, care nu poartă niciun nume în roman, este construit pentru a reprezenta, prin violența și micimea lui, o contrapondere la tipologia masculină.

Este o lume a binelui, în care oamenii își iubesc viii și își plâng morții, unde viața își face loc cu forța, chiar și prin vise, vrăji și crăpăturile casei Valinkăi, care „ ba se strângea, ba se căsca iar, dar nu se vindeca, asemeni unei inimi frânte în două de suferință, care doare, însă continuă să trăiască.” Iar Sevoianț Anatolia, la exact un an și o lună de când se pregătise să moară, descoperă ce mari minuni sunt posibile și cum cititorii pot primi în palmele lor întinse, ca în poveștile maranenilor, cele trei mere binemeritate-„unul pentru cine a văzut, unul pentru cine a povestit, iar al treilea pentru cine a ascultat și a crezut în bine.”

 

 

Gabriela LASLĂU este  scriitoare, traducătoare și profesoară de limba engleză…