CRONICA LITERARĂ A SĂPTĂMÂNII – Gabriela LASLĂU – Curgerea

Dragoste, de Isabel Allende, Editura Humanitas

Fiind nearticulat, Dragoste sună incitant, fără a fi exhaustiv, iar din acest motiv, nici nu este roman. Dacă s-ar fi numit Dragostea, ai fi putut spune, condescendent: „Ei, o altă poveste. De dragoste, evident!”, și poate ai fi trecut mai departe. Dar Dragoste, de Isabel Allende, este o suită de tablouri într-o expoziție, iar tu te oprești să le vezi pe toate.

Pânza pe care pictează Allende este propria biografie. Crescută într-o mănăstire de ursuline din Santiago de Chile și fascinată de păcatele capitale, îl citește pe Marchizul de Sade la nouă ani, grație unui unchi fachir, mare iubitor de cărți. Adolescența și-o petrece în Liban, unde descoperă senzualitatea celor O mie și una de nopți, dar și a Amantului doamnei Chatterley, alături de beția rock`n-roll-ului. Se întoarce în Chile odată cu valul eliberării sexuale a anilor șaizeci și a curentului hippy, scrie reportaje care scandalizează societatea „catolică, conservatoare și ipocrită”, se căsătorește, devine mamă a trei copii, divorțează, se recăsătorește. În tot acest timp, explorează, în toate cărțile pe care le scrie, dragostea, într-un mod progresiv, de la deșteptarea erotismului, prima iubire, pasiune, gelozie, iubiri neîmplinite, magia iubirii, umor și eros, dragostea nesfârșită, la dragostea matură.

Poveștile lui Allende se succed amețitor, lipindu-se una de cealaltă, fără nicio demarcație vizibilă. La fel, personajele își schimbă numele, chipul și vârsta, fără ca acest colaj subtil executat editorial să te lipsească pe tine, cititorul, de plăcerea de a ajunge la capătul firului narativ. Îți dai seama, de la început, că nu identitățile sunt importante, ci tipul de energie care le animă. Spionată de Elena, (din „Fata perversă”, Povestirile Evei Luna), „mama ei devenise o ființă rotundă, trandafirie, tânguitoare, opulentă, unduindu-se ca o anemonă de mare, toată numai tentacule și ventuze, toată numai gură, mâini, picioare și orificii;se rostogolea neîncetat, lipită de trupul voluminos al lui Bernal.” Oamenii cad în dragoste ca într-un abis fără fund, atunci când erotismul se deșteaptă în ei. Gregory, din Planul infinit, descoperă și el acest lucru nou:„disperat i-a smuls hainele, s-a repezit ca un animal în călduri, au ajuns pe jos, […] a pătruns-o ca un descreierat și s-a prăbușit imediat cu un strigăt, golindu-se cu clăbuci, de parcă i-ar fi plesnit o arteră în măruntaie.”

Nu toate întâlnirile sunt carnale. Uneori, prima dragoste ia forma unei comete care îți luminează cerul. Din fărâme de gesturi și imagini, un îndrăgostit poate crea „un roman fluviu. […] nu faptele contează, ci emoțiile”. Alteori, este nevoie de incantații pentru a proteja dragostea, această nouă formă de energie creată: „Apără-mi-l, Erzuli, loa a apelor celor mai adânci… Ajută-ne, loa viselor și a speranțelor…Nu ne invidia, căci fericirea asta e fragilă precum o aripă de muscă. El va pleca. Iar dacă nu va pleca, va muri, tu știi asta, dar nu mi-l lua încă, lasă-mă să-i mângâi spinarea slabă de băiat înainte să devină cea a unui bărbat” (Insula de sub mare).

Nivelul următor este cel al pasiunii. Ce o face să se aprindă? „Propria fantezie, presupun. Și ce o stinge? Rutina, dacă o neglijezi, și sărăcia.”, spune Allende, în Viață și spirit. Pedro și Inés reușesc să ajungă la o legătură completă, a trupului și a sufletului, după ani de zile de când destinele lor se căutaseră în cerc. „ne topeam împreună, rămâneam înlănțuiți, epuizați, scăldați în aceeași sudoare, vorbind în aceleași șoapte. Apoi dorința renăștea și mai puternică între cearșafurile umezite, miros de bărbat (fier, vin, cal), miros de femeie (bucătărie, fum, mare), mirosul amândurora, unic și de neuitat, boare de pădure, densă, fierbinte. Am învățat să ajungem la cer și să gemem împreună, loviți de același fior care ne lăsa în pragul morții și ne făcea să ne cufundăm înapoi în letargie. Ne trezeam după un timp, gata s-o luăm de la-nceput.” (Inésa sufletului meu).

Pentru că este (mai bine) (r)acordată emoțional, femeia are de cele mai multe ori inițiativa, preia conducerea și întreține focul din vatra cuplului. Inocentele verișoare îl seduc pe Rolf Carlé și îl țin captiv într-un triunghi amoros, bătrâna ghicitoare Olga îl scapă pe Gregory de îndoielile cu privire la propria virilitate, Rosette îi explică lui Maurice ce învățase din lecțiile de seducție ale lui madame Violette: ce ușor sunt de manipulat bărbații care sunt altfel construiți, având „totul afară”. Poate din acest motiv, energia lor sexuală – și mai ales gelozia lor– ține de putere și autoritate, de demnitate și onoare. „Burka nu s-a inventat ca să le apere pe femei de poftele bărbaților, ci pentru a-i proteja pe ei de seducția feminină, spune scriitoarea în preambulul din Gelozia.

Uneori, dragostea este mai puternică decât viața. Walimai, vânătorul din Povestirile Evei Luna, aparținând unei lumi arhetipale ale cărei reguli vrea să le păstreze neștirbite, luat prizonier și pus să muncească pe o plantație de cauciuc, întâlnește o fată din tribul Ila, ținută și ea captivă în tabără: „Stătea goală pe-o rogojină, cu glezna prinsă într-un lanț bătut în pământ; părea fără suflare […] și era năclăită de bărbații ce trecuseră pe acolo.” Pentru că fetele din tribul Ila sunt delicate și râvnite de bărbații din lumea lui, pentru că Ila este chiar tribul mamei sale, pentru că, atingând-o, își dă seama că sufletul ei abia îi mai răspunde, Walimai o omoară, conștient fiind că încalcă prima lege a Copiilor Lunii, cea de a nu face rău copiilor și femeilor. O face pentru a-i elibera sufletul, pe care îl duce în străfundurile pădurii, unde să nu mai poată fi găsit niciodată. Lumea lui Walimai are reguli stricte, iar el știe cât trebuie să postească și să mănânce, așa încât celălalt suflet pe care îl poartă cu el să se desprindă ușor-ușor, fără durere. Cât timp încă mai sunt împreună, îi spune poveștile copilăriei lui și ascultă aventurile ei. Ca și când ar fi vie, lângă el, Walimai îi face foc noaptea, îi pune pene la urechi, o spală în râu, frecând-o cu flori și cenușă și se îndrăgostește de ea… „dar bărbatul nu este stăpânul vieții, nu și-o stăpânește nici măcar pe a lui”. El are o misiune eliberatoare de împlinit, pe care o duce la bun sfârșit, ceea ce face ca această aventură magică să fie una dintre cele mai frumoase povești de dragoste scrise vreodată.

Dragostea este nesfârșită și infinită. Dacă ni se îngăduie răgaz să iubim, ajungem în punctul în care e nevoie de forță de caracter pentru a accepta ravagiile biologice pe care le suferă corpul uman. Dar, înainte ca acest lucru să se întâmple, Dragostea lui Isabel Allende ne atinge pe toți cu culorile ei vii, vibrante, aprinse, până într-acolo încât nu mai știm de care parte a convenției ne aflăm.

Gabriela LASLĂU este scriitoare, traducătoare și profesoară de limba engleză…