Scrisul de la stânga la dreapta
Nu foarte des „inspirația” vine de sus în jos, sub forma unei mingi de baseball, ca în cazul lui Murakami, sau a unui înger care ți se așază pe umăr, ca în cazul meu. De cele mai multe ori, scrisul refuză căderea liberă și respectă întru totul legile newtoniene ale gravitației, când mâna conduce instrumentul de scris, înfruntând forțele de frecare. Întrebat cum își scrie romanele, Umberto Eco răspundea sec: „De la stânga la dreapta.” Să numim aceasta coordonata orizontală a scrisului.
Dar ce poate învăța un viitor romancier de la un semiotician, teoretician, critic literar de talia lui Umberto Eco?
Umberto ECO, Confesiunile unui tânăr romancier, traducere de Ioana Gagea, Editura Polirom, 2011
Un prim lucru este exact acesta, faptul că și-a scris primul roman târziu, la maturitate, (deși cartea la care mă refer se numește Confesiunile unui tânăr romancier), aducându-și lumile de semne din zona aparent rigidă a semiologiei în spațiul romanului (de fapt, un cal troian burdușit cu arme de toate mărimile și tot felul de personaje, menit să impresioneze, să amuze, să înșele, să fascineze, să convingă prin orice mijloace). Apoi: când Eco începe să scrie romane, autorul murise de aproape douăzeci de ani (Roland Barthes, 1967), ceea ce deschidea spații enorme în care autorul (mai mult viu decât mort, empiric sau model) putea interacționa în voie cu cititorul său (empiric sau model). Camaraderia aceasta care apare (nu pentru prima dată în literatură) este exploatată la maxim de Eco; este o fereastră în casa ficțiunii, de cele mai multe ori deschisă spre cititor, așa încât acesta să poată participa literalmente nu atât la desfășurarea acțiunii, cât la dialogul dintre cititor și narator, primul îmbogățind, cu experiența lui, interpretarea scriiturii, forțându-i mereu limitele.
Un al treilea element este migala cu care își construiește lumile. Numele trandafirului este scris în doi ani, pentru că substanța romanului, estetica medievală, era deja ordonată în rafturile și sertarele memoriei, odată ce fusese subiectul dizertației de doctorat (Toma d’Acquino). Altfel, Pendulul lui Foucault îi ia opt ani, Insula din ziua de ieri și Baudolino șase, iar Misterioasa flacără a reginei Loana patru. Eco își notează cu conștiinciozitate toate elementele care îl impresionează, de exemplu, culoarea unei mașini, știind că acea culoare va juca un rol în viitoarea poveste; măsoară cu pasul distanța între clădiri, înregistrând pe un casetofon de buzunar ce vede și aude; călătorește spre Mările Sudului „exact în locația geografică unde se desfășoară acțiunea romanului, pentru a observa culorile apei și ale cerului la diferite ore din zi și nuanțele peștilor și ale coralilor”, pentru a scrie Insula din ziua de ieri. Din acest motiv, lumile lui Eco sunt narațiuni coerente, în care te poți deplasa cu încredere.
Credibilitatea lumilor create de Eco, aerul de „realitate”, pluralitatea limbajelor folosite (uneori, Eco inventează dialecte, cum e idiomul vorbit de Baudolino) duc la situații bizare și hilare: uneori, cititorul (empiric, nu model), folosește textul ca și cum ar fi propriul jurnal. El verifică dacă lumea reală corespunde ficțiunii, constrângând-o să corespundă (cititorul descoperă locuri care există doar în roman, sau evenimente care îi scapă autorului) și, pentru că se consideră un cititor de rangul al doilea, conștient că se mișcă într-o lume a semnelor, găsește mai multe similitudini și referințe decât este cazul, suprainterpretând.
Scrierea unui roman este o problemă cosmologică, spune Umberto Eco, iar autorul său devine un demiurg. Mort sau viu, empiric sau model, el creează adesea nu atât personaje, cât ființe „în carne și oase”(Alexandre Dumas). De câte ori nu suntem mai mișcați de moartea unui personaj îndrăgit (Winnetou, în copilărie, în cazul meu, Anna Karenina sau Madame Bovary) decât de dispariția unor ființe în carne și oase? Cum reușește autorul acest lucru, se întreabă Eco, și tot el răspunde. Așa cum există iluzii optice, există și iluzii emoționale, prin urmare cititorul se supune unui fenomen psihologic de identificare și proiecție, absolut firesc. Dar dacă aceste personaje, cu care milioane de cititori se identifică, au totuși o formă de existență? În ce colț al universului trăiesc ele? Și, mai ales, „în ce mod vorbim noi despre ele ca și cum ar trăi într-un colț al universului?”
Revenind la problema încrederii, în momentul în care cititorul se angajează în lectura unui text ficțional, el intră într-o convenție tacită cu autorul său. Amândoi pretind că lumea în care intră este o lume posibilă, deși mică (la care avem acces pentru o scurtă perioadă de timp), care parazitează lumea reală. Știm mai multe despre personajele îndrăgite decât știm despre apropiații noștri, și fiecare nouă lectură ni le aduce și mai aproape. Indiferent cum se numește acel colț al universului unde trăiesc ele, acestea există, ducând o existență independentă de cea a autorilor lor sau a „partiturilor” inițiale (câți cititori mai știu că Flaubert este cel care spune „Madame Bovary c’est moi”), transformându-se în comunități de „indivizi fluctuanți”. Hamlet, Leopold Bloom, Scufița Roșie circulă printre noi, iar nouă ne este greu să le considerăm altfel decât niște persoane reale, datorită avatarului lor extratextual, unele devenind adevărate repere în viața noastră (când comparăm o persoană geloasă cu Othello sau pe un zgârcit cu Scrooge). Practic, ele împărtășesc soarta zeilor și a creaturilor mitologice, menite să-și ducă până la capăt crucea. Noi nu putem interveni în povestea lor, cu toate că suferim și plângem alături de ele, pentru că, altfel, ele și-ar pierde din puterea etică pe care o au asupra noastră. Deși parazitare, ne învață că viziunea noastră despre lume este la fel de limitată ca a lor.
Ficționale, parazitare, mici, lumile romanelor lui Umberto Eco, la fel ca lumile tuturor romanelor cu care alegem să interacționăm, ajung să facă parte din identitatea noastră. Noi trăim în ele, atâta vreme cât purtăm aceste lumi în noi. Întrebarea rămâne. Cum le creăm? Cum devenim demiurgii lor, creând entități imperfecte, după chipul și asemănarea noastră, așezându-le în casele lor și deschizându-le ferestrele spre cititor? Cum dirijăm cu migală viețile lor astfel încât acestea să devină repere pentru viața celui care le citește? Cum ne așezăm acolo, în centru, la intersecția dintre dimensiunea verticală și cea orizontală?
Cum voi deveni romancier?
Gabriela LASLĂU este scriitoare, traducătoare și profesoară de limba engleză…
Facebook
WhatsApp
TikTok
