CRONICA LITERARĂ A SĂPTĂMÂNII – Gabriela LASLĂU

Meseria de romancier, de Haruki Murakami, Editura Polirom- traducere din limba japoneză de Andreea Sion

 

PARTEA I

   Am știut dintotdeauna că voi scrie. Există în fiecare din noi o altă prezență – o voce, să-i spunem- pe care unii ajung să o asculte, în cele din urmă. Și pentru că acea voce m-a asigurat mereu că acesta este drumul meu, nu prea m-am grăbit. Am început să devin atentă, totuși, când drumul însuși a început să-și piardă răbdarea. Ideea din Șapte mi-a venit într-o dimineață de vară, așa, ca un zumzăit insistent de albine, în timp ce citeam Înțelepciune arabă, de Grete Tartler. Abla, eroina, a ieșit dintr-un cântec vechi, plângându-și dragostea neîmplinită, iar deșertul, mările și vântul au devenit personaje în povestea mea. Îmi doream atât de mult să scriu, încât familia mea a plecat atunci în vacanță fără mine, iar la sfârșitul săptămânii, când s-a întors, Șapte era gata. A fost un proces de creație miraculos, pentru că textul s-a scris firesc, de la sine. E o nuvelă de debut, o poveste orientală care amintește de O mie și una de nopți și un Bildungsroman, care a primit un premiu de care sunt mândră.

    A doua oară s-a întâmplat  în sala de tribunal, la primul termen al procesului meu de divorț. Eram înconjurată de oameni în robe negre, martori care intrau și ieșeau, purtau măști și vorbeau foarte tare când le venea rândul, pentru că judecătorul era cam surd. În general, nu înțeleg nimic din felul în care se administrează justiția umană, mă așteptam să fiu așezată pe o masă și operată acolo, în văzul tuturor, iar din mine să iasă, ca la judecata de apoi, neiubirile, netrăirile, necredințele. Nu a fost chiar așa, dar în toată această așteptare înspăimântată mi-a coborât un înger pe umăr și a stat acolo până am scris, pe telefon, the angel, cel mai bun poem pe care l-am scris vreodată.

   Am regăsit aceste voci, coborâri, zumzete, în Meseria de romancier, a lui Haruki Murakami. Practic, așa m-am apropiat de el și i-am citit cărțile, nu invers. ”Incredibil cum scrie! mi-am zis. Oricine poate scrie așa!” Exact acest lucru îl spune și Murakami, că oricine poate fi romancier, atâta vreme cât își dorește acest lucru și are perseverența să o facă. În cazul său, vocea interioară s-a făcut auzită în timpul unui meci de baseball între echipele Yakult Swallows și Hiroshima Carp. ”Sunetul bâtei la contactul cu mingea a reverberat superb pe tot stadionul. Chiar atunci mi-a trecut ceva prin minte, fără legătură cu nimic: Ah, cred că și eu aș putea scrie romane. Îmi amintesc și acum, limpede, senzația de atunci. Ca și cum încercam să prind, cu brațele întinse, ceva ce se pogora lin din cer. De ce acel ceva a picat tocmai în palma mea n-aș putea să spun”. Voi numi această epifanie, pogorâre, glisare pe verticală, dimensiunea verticală a scrisului. Deloc întâmplător, Haruki Murakami, scriitor japonez, scrie de sus în jos.

   Un alt lucru care mă apropie de Murakami sunt traducerile. Și el a fost traducător de limbă engleză înainte să fie romancier, iar limba engleză, cu topica ei aproape fixă, imprimă o anumită ordine frazei și un ritm care rămâne și în limba maternă, dar, desigur, acest lucru se întâmplă în toate limbile și cu mai toți traducătorii.  Așa a ajuns la stilul neutru pe care și l-a dorit, lipsit de ”accesorii inutile” și nu de „japonezitate”, pentru că atunci când vrei să fii original, nu trebuie neapărat să poți aduce ceva în plus față de ce este deja, ci, mai degrabă, să poți ”reduce” din informațiile înmagazinate și să ajungi să mergi și să respiri în ritmul acela natural în care te simți tu bine. Dar corespunde Murakami propriei definiții a originalității? Este el „proaspăt, plin de energie și inconfundabil?” Reușește să transmită această stare și cititorilor săi? Mie da. Și celor câteva zeci de milioane de cititori ai săi.

   Dar despre ce voi scrie? Despre ce scrie Murakami? Pornind de la afirmația lui Joyce că ”imaginația înseamnă amintire”, Murakami creează un model al minții asemănător unui dulap cu multe sertare , mai mari sau mai mici, chiar buzunare ascunse, pline cu informații. Pentru a le folosi, ne sfătuiește să folosim „metoda E.T” (după filmul lui Spielberg):”deschidem debaraua din dos, scormonim printre lucrurile adunate acolo și pe urmă ne străduim cât putem să facem magia să funcționeze. Altfel, nu văd cum am putea lua legătura cu altă planetă. Trebuie să ne folosim cât putem de bine de ce avem la dispoziție. Dacă reușiți să faceți așa, înseamnă că porniți cu un minunat avantaj: sunteți în stare să faceți magie. (Chiar așa. Dacă puteți să scrieți romane, înseamnă că puteți să luați legătura cu oamenii care trăiesc pe alte planete. Pe cuvânt!).”

   Fiecare scriitor vine cu trucurile lui. Pentru Murakami, arma supremă a fost conștiința faptului că nu e nimic de scris, dar pentru asta era nevoie de un vehicul cu totul nou, ”ușor și puternic” în același timp, pentru că nu putea discuta despre război, foamete sau revoluții, pe care nu le trăise. Așa că a început prin a nu explica nimic, ci a pune laolaltă imagini, fragmente, cuvinte, scene, ca într-o improvizație de jazz, într-o manieră străină de „logica comună și de idiomurile literare.”

   Dacă Murakami este destul de vag în ce privește natura subiectelor sale, lăsând-o în voia acumulărilor personale, a inspirației și îndemânării fiecăruia, el devine meticulos și foarte didactic atunci când își descrie  metodele de lucru și mai ales atelierul de creație, care seamănă ba cu un șantier naval („am avut toate felurile de vase, de la cuirasate la crucișătoare, la distrugătoare și până la submarine”), ba cu un câmp de bătălie ori un aeroport cu pistă lungă (pentru romanele de mari dimensiuni), dar cel mai adesea cu un atelier mecanic, unde romanele au șuruburi care nu trebuie strânse prea tare, altfel dispare spațiul de respirație de care are nevoie cititorul, sau cu un șantier de construcții unde produsele sunt lăsate ”să se odihnească”. Intervine apoi nevoia de o terță opinie, mereu ascultată și urmată de corectură, de pigulire.  Rolul hotărâtor îi revine, însă, timpului (aici Murakami ne duce de-a dreptul în brutărie, pentru că vorbește despre timpul dospirii, timpul plămădirii, timpul de repaus, la loc întunecat și răcoros, a ceea ce a fost plămădit), dar se întoarce în fierărie, unde și-a instalat sistemul  care-i permite să scrie și căruia îi pune din când în când ulei ca să-l ferească de rugină.

   Poate că, văzută din afară, meseria de romancier este aureolată de dreptul la excentricitate pe care li-l acordăm artiștilor, în general, și totuși izolată de lume prin condescendența cu care privim lucrurile pe care nu le înțelegem. Dar Murakami nu este nici pe departe o figură de artist damnat, care scrie obsesiv-compulsiv pentru că nu poate altfel. Este un scriitor pentru care a scrie romane este o meserie din care trăiește și pe care o practică precum un atlet (apropo, presa americană îl numește the running novelist,  pentru că acesta este titlul pe care și l-a dat singur și pentru că aleargă în mod regulat la maraton).  Murakami scrie dintotdeauna cu program, un anumit număr de pagini pe zi, la început cu stiloul, pixul, la mașina de scris mecanică, la cea electrică, apoi la calculator. Scrie pentru că vrea și numai dacă poate. Dacă nu poate, traduce din limba engleză sau nu scrie deloc. Își respectă putințele și neputințele. Este un scriitor cu rădăcinile înfipte în Est, dar care  consumă produsele culturale ale Vestului, care nu renunță la japonezitatea  pe care o respectă, dar care își scrie cărțile în Grecia sau Roma pentru că acolo se simte mai puțin strivit de convențiile propriei culturi. Este un om care simte cu acuitate contradicțiile și aberațiile școlii și ale societății, declarându-se un dușman al școlii ca ”sistem” birocratic, de la care își dorește ”să nu ucidă imaginația bogată a copiilor”. Pe de altă parte, recunoaște că, dacă oamenii ar trebui să se împartă în două categorii, „câini” și „pisici”, el recunoaște că s-ar încadra în a doua categorie, pentru că ar lua-o la dreapta dacă i s-ar comanda să o ia la stânga, și invers, făcând mereu notă discordantă cu școala japoneză, care își dorește să producă elemente de tip „câine”, sau chiar „oaie”, cu un grad mai mare de utilitate comunitară, ceea ce, ca să fim sinceri, se poate spune despre mai toate sistemele educaționale.

   Mie, ca viitor romancier, cel mai greu mi se pare să creezi personaje. Ai o enormă răspundere față de ele, similară cu cea pe care o ai cu copiii, elevii, prietenii tăi. Ele nu apar oricum, se vor scrise și au o nevoie colosală de independență, pe care și-o revendică imediat ce prind contur. Dașenka mea a apărut uite-așa, din senin, și datorită ei m-am apucat să învăț limba rusă, acum doi ani. La fel mi-a căzu în poală Ana cu drumurile și visele ei. În schimb, am terminat orice relație cu Maria din Dirijorul de muște, pentru că am simțit că e un personaj care nu vrea să evolueze.  Murakami începe să scrie la persoana I, folosind  pronumele boku,  dar în limba japoneză, pronumele are forme diferite în funcție de sexul, poziția în societate și chiar perioada istorică la care se face referire. Încet, încet, trece la persoana a III-a, care îi dă mai multă libertate de mișcare: ”Astfel, am putut să-mi împart eul și, în același timp, să-mi proiectez o părticică și asupra altor persoane. Mai exact spus, să dau altora în grijă eul divizat. Așa s-a mărit mult numărul combinațiilor posibile, iar povestea a devenit mai complexă și s-a extins în mai multe direcții.”

   Odată ce romanul se așază pe orbita lui, personajele capătă autonomie, spune Murakami. Sara Kimoto, din Tsukuru Tazaki cel fără de culoare și anii săi de pelerinaj îi sugerează personajului principal să se întoarcă în orașul natal, Nagoya, și să înțeleagă ce i se întâmplase cu optsprezece ani în urmă, ceea ce lungește povestea și face necesară apariția altor personaje: ”O vorbă aruncată de Sara a schimbat într-o clipă direcția, felul, dimensiunea și structura romanului”. La fel, Aomame din 1Q84, îl ghidează în construirea acțiunii: ”Într-un anumit sens, scriitorul creează un roman, dar în același timp și romanul creează ceva în adâncul scriitorului.”

   Ce am înțeles eu, cititorul și viitorul romancier, din Meseria de romancier a lui Haruki Murakami, este că se stabilește o relație de respect și încredere atât între autor și personaje, cât și între autor și cititori, iar tot acest triunghi amoros este ținut în viață de faptul că, ”undeva, rădăcinile mele se împletesc cu ale lor. Este un loc adânc și întunecos, spune scriitorul, și de aceea nu se poate ajunge acolo pentru a privi mai bine.” Atâta vreme cât prin aceste rădăcini împreunate circulă seva plină de nutrienții bucuriei de a scrie, construcția este vie. Ce îmi mai rămâne de făcut este să scriu.

 

 

Gabriela LASLĂU este  scriitoare, traducătoare și profesoară de limba engleză…