CRONICA DE FILM – Alexandru ȘTEFĂNESCU – Nu lăsa un englez să facă un film istoric despre francezi

   Cu cea mai recentă producție a sa, Ridley Scott și-a asumat sarcina imposibilă de a aborda în 2 ore și jumătate viața celui mai complex personaj al istoriei moderne: Napoleon. Cum timpul alocat este exact cât ai nevoie în fața unei clase de elevi să tratezi perioada Directoratului și a Primului Imperiu Francez, succint și fără pretenția vreunui act artistic, filmul lui Scott este lipsit de contextualitate. Privitorul mai puțin avizat nu înțelege ce caută personajul principal în Egipt, cum a ajuns de la strălucita victorie de la Austerlitz la pacea de la Tilsit și, apoi, din Moscova în flăcări direct la abdicare… care pare a fi o demitere din funcție cauzată de eșecul din Rusia.

   Ca și în „Gladiatorul” sau „Kingdom of Heaven”, Scott folosește personajele și faptele istorice pentru a crea un spectacol grandios, deși parțial ancorat în realitate. Tânărul Bonaparte este introdus în sumbra scenă a decapitării reginei Mariei Antoaneta, deși la acel moment se afla la asediul portului Toulon. De altfel, asediul acestui port ocupat de englezi reprezintă cea mai corect prezentată bătălie din tot filmul.  Bătălia de la Piramide se deschide (și se închide!) cu o lovitură de tun dată direct în vârful Marii Piramide a lui Kheops – act inutil din punct de vedere militar și fals din punct de vedere istoric (mai ales că celebra bătălie s-a desfășurat la c.20 km de piramide). Bătălia de la Austerlitz pare o ambuscadă nocturnă asupra taberei austriece, regizorul ignorând complet manevrele complexe și strategia genială care i-a adus împăratului cea mai mare victorie a sa. Luptele lui Scott implică puțin tirul armelor de foc – deși acțiunea se petrece în plină epocă modernă  – fiind preferate ciocnirile frontale, cu lupte corp la corp – mai potrivite în capodoperele sale medievale: „Kingdom of Heaven” sau „The Last Duel”. La Borodino, Napoleon conduce chiar o șarjă de cavalerie (îmbrăcat într-o uniformă din perioada revoluției?!), fapt neînregistrat vreodată de istorie, împăratul nefiind un călăreț strălucit. La Waterloo, terenul înalt care a creat un avantaj major pentru armata engleză este înlocuit cu un dâmb, în care englezii se adăpostesc în …tranșee! Atacul cavaleriei franceze este întâmpinat de englezi… coborâți (de ce oare?!) din poziția avantajoasă. Englezul Scott îi implică însă pe aliații prusaci, a căror sosire pe câmpul de luptă a decis bătălia …deși au sosit pe flancul opus față de cum este prezentat în film. Și, din nou, Napoleon atacă inamicul cu sabia în mână, asemenea unui comandant din Evul Mediu.

   Dincolo de lupte și de salturile mari prin istoria imperiului (cea a consulatului este complet ignorată deși include cele mai durabile realizări napoleoniene), ar mai fi de spus că Joaquin Phoenix este un Napoleon credibil… în epoca de început a Imperiului. Marele actor, în vârstă de aproape 50 de ani, este efectiv prea bătrân pentru a-l interpreta pe căpitanul Bonaparte la 24 de ani și prea slab pentru corpolentul Napoleon la 45 de ani. Vanessa Kirby este o Josephine fermecătoare, mult mai tânără decât Napoleon (în realitate avea cu șase ani mai mult ca el), iar toate deciziile împăratului par cauzate de ea, inclusiv abandonarea armatei în Egipt sau întoarcerea din Insula Elba! Mult prea tânăr este înfățișat și țarul Alexandru I, care pare un adolescent neschimbat de trecerea a 10 ani de la Austerlitz la vizita făcută fostei împărătese.

   Lăsând la o parte acuratețea istorică, filmul este un veritabil spectacol pentru ochi. Scenele îmbină spectaculosul cu dramaticul. Momentele de luptă, deși nu foarte numeroase, sunt intense. Emoția înfruntării se simte. Încoronarea, vizibil inspirată de tabloul gigant al lui Louis David, surprinde fidel din grandoarea momentului. Costumele sunt fidel și superb realizate. Dialogurile – nu mereu veridice și parțial stupide – sunt, în majoritate, penetrante și memorabile. Aș menționa totuși că replica ambasadorului englez („ce păcat că un om atât de mare….”) aparține diplomatului francez Talleyrand, iar dialogul dintre ducele de Wellington și Napoleon nu a avut niciodată loc. Filmul are ritm. Scenele – fie de luptă, de complot sau de iubire – se succed rapid și nu lasă privitorului niciun minut pentru a se plictisi.

   De văzut dacă vă place și (mai ales) dacă nu vă place istoria!