Ne putem imagina că literatura reprezintă un cerc al descoperirii adevărului istoric, sau o încercare de terapie colectivă, poate o formă de păstrare a lucidității în fața mecanismelor de seducție. O literatură bună nu este doar cea scrisă bine, ci este și cea care e pusă extraordinar de bine într-un context. Contextul poate fi publicul căruia i te adresezi, contextul poate fi istoria ta personală din care vrei să ieși ca să te vindeci, contextul poate fi o reevaluare a ceea ce a fost, contextul poate fi o combatere a nostalgiilor. Însă, în orice astfel de context este foarte greu să conturezi un personaj, să îl faci să pară uman și nelipsit de cele lumești, oricât de clar se vede că a fost ancorat în „banalitatea răului”, acea banalitate care oricând și foarte ușor se poate transforma din torționar în victimă a destinului lumesc. Este cu atât mai delicat să aduci un context istoric la lumina zilelor de azi.
Daniela Rațiu este o scriitoare sensibilă față de trecutul nostru și trecutul ei comunist (Sfârșitul lumii e un tren). Sensibilă față de atrocitățile și grozăviile răului care au fost în lume, dar ne gândim că este la fel de sensibilă și față de răul care poate fi în lume. Cu un parcurs experimental în literatura de acest gen, autoarea se remarcă prin temele alese despre care să scrie. Oare despre ce ar fi mai potrivit să scrii ca să înțelegi trecutul comunist? Despre oamenii simpli, despre minciună, despre tehnicile de tortură, despre forme de supraviețuire, despre personaje cheie, despre alți autori care au pus în context literar istoria? Se spune că Daniela Rațiu nu scrie pentru cei slabi de inimă, dar sperăm că scrie pentru cei care doresc să își întărească simțurile față de capacitatea omului de a face rău și de a teroriza. Dar reușește Daniela Rațiu să creeze un peisaj literar, la care puțini aderă sau pe care îl înțeleg?
Ultimul roman, Frica (Editura Cartier, 2025), apărut dintr-un scenariu de film, nu reușește să creioneze un așa numit peisaj literar. Este adevărat, se dorește a fi considerat un roman mai mult decât îndrăzneț, „aventurat” în viața unui personaj, pe cât de sinistru, pe atât de puțin cunoscut la noi: Ana Pauker. Un roman îndrăzneț, dar și unul periculos, dacă nu îl punem în contextele potrivite. Așa cum ne spune autoarea, Frica este personajul principal al acestei cărți, nu Ana Pauker. Însă nu am reușit să identificăm acel personaj principal, pentru că nu am reușit să urmărim un fir narativ. Personajul principal poate fi oricine: Ana Pauker, frica, Dej, Stalin, Congresul al XX-lea al PCUS. Nu există o aranjare a capitolelor, ele se succed aleatoriu și fără o legătură anume. Apare în acest roman și marele inconvenient că în jurul fricii se conturează și o față umanizată, a Anei Pauker. Este adevărat că „Stalin în fustă” poate fi considerată „o pedanterie sinistră pentru arhivele Istoriei”, dar nu poate fi considerată o pedanterie atunci când punem în context faptul că și acest personaj istoric putea fi la fel de sinistru ca Stalin, Dej sau Ceaușescu.
Romanul Frica, în multele lui incongruențe literare, nu este pentru un cititor puțin obișnuit cu o literatură de acest gen, stilul și temele Danielei Rațiu pot fi iritante din mai multe motive: În primul rând, istoria comunismului din România rămâne o enigmă chiar și pentru cei care au trăit comunismul. Al doilea motiv, comunismul este o temă greu de digerat și de înțeles pentru generațiile de după 1989, astfel că tot ce le spunem noi despre comunism, fie că vorbim de momente sau personaje, trebuie să fie pus în contexte bine devoalate. Al treilea motiv, a scrie despre un personaj sinistru, prin a-i oferi o latură umană, este riscant și reușește să recupereze puțin din trecutul nostru istoric comunist greu de digerat. Din roman reiese că Stalin este „criminalul patologic” fără îndoială, Gheorghiu-Dej este un „izmenar”, că revoluția este o ideologie negândită până la capăt, că partidul și tovărășia au fost instrumente ale manipulării, iar Ana Pauker a fost o victimă față de toate acestea. Și în final, nu prea am înțeles de ce Daniela Rațiu a dorit să pătrundă în aceste unghere ale istoriei. Pentru cititori, a ști de ce scrii despre răul istoric, a-l face să înțeleagă, este foarte important. Autoarea face o investigație bibliografică, dar nici cu aceste informații nu construiește o temă majoră a romanului, nici un personaj care să conecteze capitolele, ideile din carte.
Daniela Rațiu a încercat să pătrundă în mintea Anei Pauker, am remarcat această inițiativă. Să încerci să intuiești ce ar fi putut gândi un astfel de personaj istoric o poți face doar dacă sursele tale cuprind elemente biografice mult mai clare. Este o luptă cu o conștiință necunoscută, în joc cu propria conștiință care vrea să facă dreptate, să repare, să deconspire, să înțeleagă, să pună în context ceea ce merită evaluat. Reușește să facă acest lucru autoarea? Folosește repetiția ca o metodă de rezistență în fața acestui text puțin înțeles și cunoscut. O repetiție pe care o putem identifica ușor și în poeziile scrise de Daniela Rațiu. Nu știm dacă Ana Pauker folosea repetat cuvinte și idei, dar știm că ceva a reușit să o facă să supraviețuiască vieții dure de revoluționară, așa cum pare să ni se transmită. Se reușește o „disecție a fricii” conturând personajul Anei Pauker? Un răspuns (ne repetăm) ar putea fi bibliografia folosită pentru a „gestiona” personajul romanului, insuficientă pentru roman. Frica nu poate fi citit doar pentru a înțelege sistemul totalitar, teroarea, ci pentru a descoperi cum arată personajele care construiesc un sistem totalitar, cum gândesc atrocitatea chiar din postura de victimă a terorii. Din acest motiv, nu știm dacă autoarea reușește să facă acest lucru. De aici ideea noastră că este riscant să creezi un astfel de personaj, dacă nu contextualizezi foarte bine. Nici măcar la categoria de roman istoric nu reușim să încadrăm textul Frica.
Nu este o lectură ușoară, nu este o lectură ce „curge lent, ca o călătorie în cerc”, așa cum spune Clara Mareș. În schimb, este o lectură întunecată, dureroasă, obositoare și este bine să recunoaștem asta, pentru că astfel putem pune mai clar și mai corect în context o scriere. Nici autoarei nu îi este ușor să vorbească despre ce scrie și mai ales despre Ana Pauker. Da, am vrea să credem că un personaj sinistru poate fi umanizat, „credibilizat”, dar ar fi greșit și nepotrivit. Poți spune că Mihail Sadoveanu a fost un mare autor român, dar doar până afli legăturile acestuia cu istoria comunismului. Daniela Rațiu pare a spune o „poveste credibilă” despre frică, dar e necesar să mai avem răbdare înainte de a afirma că spune o poveste credibilă despre Ana Pauker, sau face credibil acest lucru printr-un… roman. Personajul este un hibrid, acela dintre o conștiință căutată pentru a fi înțeleasă și adevărul unui trecut istoric hidos.
Apreciem că autoarea crede în ideea de a pune în context istoric o poveste pentru a înțelege, pentru a cerceta, dar nu avem cum să apreciem că și reușește. Daniela Rațiu are nevoie de mai multă incisivitate istorică, de mai multă aplecare spre construcția textului, de construcție a personajelor. Poate fi riscant, poate fi inadecvat înțeles un astfel de demers literar. Premiza cărții, desigur, seduce prin aceea că literatura mai are multe lumi pe care să le descopere, inclusiv lumea unor personaje sinistre, așa cum a fost Ana Pauker și jocurile ei de revoluționară și victimă a propriilor ei metehne. Dar ce ne poate spune literar o astfel de scriere?
Dragoș-Andrei PREUTESCU este doctor în sociologie, coordonatorul proiectului „Idei și efecte”, un studiu asupra culturii cititului, scrie eseu, exegeză literară și studii de filosofia culturii și coordonează un club de lectură, „Cuibul visurilor”…
Facebook
WhatsApp
TikTok
