De ce istoria orală ne face mult bine
A cunoaște lumea de azi prin memoriile de ieri, mi se pare o bună șansă de evaluare socială. Îmi place istoria orală pentru că oamenii, povestind, liberi de concesiile subiective, reușesc să dezvăluie evenimente, comunități, tipuri de interacțiuni umane, roluri sociale, destine, obiceiuri și mici istorii locale. De ce ne-ar interesa istoria unui sat anume din România? De ce ne-ar interesa viața unor oameni din locuri unde poate nu vom ajunge niciodată?
Învățătorii. Autoportretul unei generații este un bun exemplu de istorie orală care ne face să admitem rolul cunoașterii simple, despre locuri necunoscute. Probabil nu aș fi aflat niciodată că la Arad a fost înființată în anul 1812 „Școala regească preparandială gr. neunită a națiunei române de la Arad”, cu un ordin emis de curtea imperială de la Viena, prima școală de acest fel din România și „primul Abecedar pentru școlile poporale în limba română s-a tipărit abia în 1820, la Buda, avându-l ca autor pe Moise Bota”. Într-o istorie clasică, am fi luat aceste evenimente ca pe niște elemente dintr-un șir de alte evenimente, dar când aflăm că de această instituție și de acel moment istoric se leagă destinele a peste 150 de generații de învățători, cu toate „urmele” lăsate de aceștia, atunci mi se pare că avem o lectură a destinului uman și colectiv.
Șase absolvenți de la Liceul Pedagogic din Arad (Preparandiei arădene), Lavinia Betea (coord.), Ana Benghia, Benedict Benghia, Cornel Ienășeșcu, Georgeta Pascu, Dimitrie Radu, se întâlnesc la Dârlești, în munții Apuseni, pentru a comemora împlinirea a 250 de ani de la nașterea lui Dimitri Țichindeal (1775-1818), primul director al Preparandiei arădene. Mi-a plăcut enorm de mult că fiecare dintre părțile acestei cărți-document începe cu câte o scurtă istorie, excelent alese, care reușesc să te conecteze pe tine ca cititor cu lumea veche și lumea nouă.
Dialogul celor șase absolvenți scot în evidență câteva amănunte deosebite despre societatea românească, de atunci și de acum. Orientarea în carieră se făcea în familie sau de către familie. Salariul bun, statutul social, timpul liber rămas, care putea fi folosit la activitățile agricole, pentru că toți proveneau din mediul rural, erau obiective țintite. În imaginația familiilor, a fi dascăl însemna muncă puțină și distincție socială, cu plată bună.
Meditațiile erau o practică curentă încă din acele vremuri. Rămășițe pe care le simțim chiar și astăzi la români. Se făcea școală, dar mai toată lumea știa pe cineva care te putea ajuta la un obiect sau altul.
Identificăm foarte multe nume de locuri și felul în care acestea au evoluat în timp. În localitățile din Munții Apuseni și nu numai, care erau formate din unguri, sași, români, chiar și sârbi, aflăm despre Hălmagiu, Covăsânț, Șiria, Firiteaz, Hălăliș, Bârzava, Pâncota, Lupești, Ineu și multe astfel de orașe, sate, comune, ce ne pot ajuta să descoperim diferite lumi din țara noastră. Îmi fac obiceiul să mă documentez, luând aleatoriu, câte un astfel de loc.
Aflăm despre oameni care au avut un merit că au trăit și au realizat ceva, profesori, dascăli, preoți. Dar, în clasele III-IV, am avut un învățător cu totul și cu totul atipic, domnul Petru Roman. Era atunci vestită școala de pictură naivă de la Brusturi, sat aparținător comunei Hălmagiu, mai în munte de Bănești, cu Ion Niță Nicodim, Petru Mihuț, Rodica Nicodim… Un fenomen care ar fi meritat o cercetare sociologică. Intrase și învățătorul nostru în acel grup. (Lavinia Betea)
Identificăm obiceiuri ale românilor, în mediul familial, în primul rând, și apoi cel social. Ce se mânca, cum se îmbrăcau oamenii, cum petreceau, ce vizitau, cum sărbătoreau diferite evenimente, cum se făceau temele de acasă, pe ce se cheltuiau banii, care erau activitățile din timpul liber, ce și cum se învăța. Și de ce ne-ar interesa toate aceste aspecte? Pentru că noi avem dispoziția de a compara timpurile noastre cu cele care au fost și cele care vor veni. A cunoaște ce făceau oamenii în alte timpuri istorice, te echilibrează în observațiile tale cotidiene.
Te familiarizezi cu o multitudine de regionalisme și constați în ce fel comunicau oamenii. Iată doar câteva exemple, pentru a observa frumusețea vocabularului și sensului dat cuvintelor: „pită cu liptari”, „loptă”, „maiul”, „șpaiț”, „lipideele”, „duna”, „ligav”, „căpița otava”, „bătăcuiul”. Un spectacol lingvistic, mai ales pentru cineva care este din zona Moldovei.
Aflăm câte întrebuințări putea avea un ziar într-o casă. Folosit pentru citit, pentru învelit slănina, pentru toaletă, iar marginile albe erau decupate, se punea tutun, se rula și se fuma. Și acesta e doar un exemplu găsit în volumul Învățătorii.
Coordonatoarea acestei cărți, Lavinia Betea, trasează foarte bine discuțiile, completează cu multe idei bune, chiar în amănunt, de unde se poate vedea caracterul cosmopolit cultural, apelează la întrebările de orientare ale dialogului, fără a lăsa impresia că se poate pierde ceva. Fiecare dintre cei șase aduce o contribuție, în completare, în serie, la multe detalii sociale, culturale, economice, familiale, pedagogice. Nu încearcă niciunul să își contureze prin tot ceea ce povestesc personalitatea și să o evidențieze. Întâmplările, experiențele, exemplele fac totul excelent în acest sens. Învățătorii, o autobiografie în serie, sau o autobiografie colectivă, ne arată că uneori istoria orală este mult mai obiectivă decât istoria clasică. Cartea nu este doar o evaluare despre cultura locurilor, dar și o bine construită imagine a istoriei pedagogiei în România.
Istoria orală ne face bine pentru că putem reconfigura traseul istoric pentru locuri și oameni, ne ajută să evaluăm mult mai cinstit evenimente, experiențe, timpuri, despre care am auzit fie de la părinți, fie de la bunici sau străbunici. Există generații și generații. Despre unele vom afla, despre altele nu vom ști niciodată. Cert este că au existat oameni, sau grupuri de oameni despre ale căror realizări merită amintit, așa cum este și generația celor de la internatul din Mucius Scaevola.
Dragoș-Andrei PREUTESCU este doctor în sociologie, coordonatorul proiectului „Idei și efecte”, un studiu asupra culturii cititului, scrie eseu, exegeză literară și studii de filosofia culturii și coordonează un club de lectură, „Cuibul visurilor”…
Facebook
WhatsApp
TikTok
