COSTIN TUCHILĂ – Privirea și cadrul – Portret în amurg – Ion DUMITRESCU (4)

   Ca structură şi ca formă, Filele mele de calendar sunt deopotrivă jurnal şi text memorialistic, Ion Dumitrescu notând, în ultimul deceniu de viaţă, atât faptul sau reflecţia cotidiană, cât şi amintiri legate sau nu de bătaia egală a ceasornicului. Sunt multe sute de pagini, unele încă inedite – şi, după cum am putut observa, maestrul nu se repetă. Scria zilnic sau aproape zilnic, reproşându-şi dacă, pentru un scurt răstimp, a uitat jurnalul. Chemarea paginii albe devenise cea mai plăcută îndeletnicire a unui om deprins toată viaţa cu un program riguros. Scria fără îndoială cu pasiune şi cu o uriaşă bucurie de a povesti, bucurie pe care o simţi în fiecare frază. Pentru cei care l-au cunoscut, acest text de certă valoare literară, pe lângă cea documentară şi general-umană pe care o are, nu este o surpriză. Ion Dumitrescu avea o memorie fabuloasă, în care se contopesc trăsăturile particulare ale memoriei muzicianului cu cele ale unui prozator dotat cu un simţ de observaţie special. Reţinem de obicei selectiv, direcţionat spre ceea ce ne poate interesa din punct de vedere afectiv sau, dimpotrivă, mult prea pragmatic. Ce rămâne când faptele se îndepărtează? Pentru unii doar zgura lor; pentru alţii, aurul.

  

 

   Novalis spunea că memoria este „elementul individualizării”. Fără îndoială, ceea ce ne distinge este şi ceea ce reţinem, şi felul în care reţinem. Şi nu e numai atât, pentru că memoria fără reflecţie e un alfabet mort. Nu exagerez în nici un fel afirmând că Ion Dumitrescu se dovedeşte în Filele mele de calendar un autor de primă însemnătate în genul memorialisticii, care poate fi aşezat fără reticenţă lângă marii scriitori de gen. Aceasta începând de la calităţile observaţiei directe la arta portretului, de la savoarea cu care înregistrează anecdoticul la extragerea semnificaţiei morale sau de la articulaţia propriu-zisă a naraţiunii la relieful plastic al frazei. Apoi, se cuvine remarcat că acest jurnal ocoleşte principala capcană – şi poate principalul păcat al unor texte similare: excesul autobiografic. Veţi întreba, desigur, cum poate fi un jurnal scris la sfârşitul vieţii sau o carte de memorii altfel decât preponderent autobiografice. Dacă nu cumva e un nonsens să vorbeşti de exces autobiografic. Nu cred. Totul depinde de proporţia în care torni materialul pentru a-l face atrăgător în primul rând pentru alţii, nu pentru tine. Să îl faci, adică, să depăşească, „uzul personal”. Iar pentru asta e nevoie de har. Har pe care Ion Dumitrescu l-a avut din belşug, împletit cu un umor rafinat.

   Ochiul se plimbă iscoditor asupra unei lumi pline de contraste, care înseamnă de fapt o istorie la vedere şi una ascunsă, probabil chiar mai plină de semnificaţii decât cealaltă. Cercetează atent, nu pare să obosească niciodată. Luciditatea nu-l părăseşte nici când e dispus să viseze. Dacă privirea e uneori ironică, această ironie nu e destructivă. Până şi şarja satirică păstrează un reflex de bonomie. Ion Dumitrescu ştia să râdă fără a dispreţui, să surprindă punctul nevralgic, într-o conversaţie, fără a-şi desfiinţa partenerul. Să certe cu blândeţe. Peste ani, suita de întâmplări e departe de a fi restituită cu vreo urmă de cruzime. Fraza se arcuieşte, când ai sentimentul că vei asista la o „execuţie”, se iveşte pe neaşteptate, deasupra ghilotinei, zâmbetul care restabileşte echilibrul. Sau, la capătul relatării, o imagine, o umbră de nostalgie, o tresărire poetică. 

   Sunt în aceste File de calendar admirabile pagini epice, dialoguri savuroase, portrete memorabile. Şi mai ales o ştiinţă a dozajului, ceea ce se întâmplă relativ rar în memorii sau jurnale. Reflecţia subiectivă trece adesea pe plan secund, eul se retrage în spatele contemplării „spectacolului lumii”. Un profesor de cor, de altădată, Nea Fănică (Ştefan Popescu), „era mare chiţibuşar”: „Mai ales cu fetele avea ce-avea. Le îmbrăcase în şorţuri negre cu gulere albe, scrobite, scotea din buzunarul pantalonilor o interminabilă batistă colorată şi le ştergea rujul de pe buze. Fiecare avea o poreclă, care ne făcuse să-i uităm numele: «buţato, cârno, gureşo, sprâcenato, ochioaso, doapo, dinţato, picioroaso, lungoaţo»… «Picioroasa» era Dodo, pentru că se aşeza în primul rând, punea picior peste picior şi nu-l slăbea din ochi, manifestând zgomotos entuziasmul pentru butadele maestrului. «Doapa» era Vichi, pentru că era scurtă şi rotundă, «Lungoaţa» era Constanţa, pe care o chema Lungu, Gali era «Galicurci»… În ansamblu, fetele erau «rusticanelor», aluzie la Cavalleria, pe care o detesta […].” Povestind episodul cu gâştele de pe Capitoliu, Nea Fănică e întrebat de un student poreclit Moşu: „«Domnule Profesor, nu ne-aţi spus câte gâşte erau…» «Da’, de ce?» «Pentru că, mă gândesc că dacă ar fi fost puţine, nu se-auzeau, ca altistele noastre…» «Da, da – a mustăcit Nea Fănică – tu ai dreptate. O să cercetez.»

   Ciudat ipochimen era «Moşu’». Venea din Brăila, mic de-o şchioapă, purta pălărie cu boruri tivite, monoclu, ac de cravată, mănuşi cu dublă faţă, ghetre albe şi baston. De baston l-au descotorosit legionarii în Cişmigiu, după ce i-au devastat decorul şi l-au bastonat serios. De-atunci, în loc de baston, purta o baghetă, fiindcă păsărica lui ciripitoare era dirijatul simfonic.” S-ar putea cita multe asemenea fragmente de certă artă literară din Filele mele de calendar: descrieri în care amănuntul pitoresc convieţuieşte cu efuziunea lirică, schiţe umoristice în care apar personaje savuroase, amintiri care se transformă în adevărate scene de gen, ca aceasta, antologică, despre pictorul Alexandru Ciucurencu făcând portretele lui Jora şi Călinescu: „Cînd, în fine, am reuşit să-l convingem pe meşterul Jora să se lasă pictat şi s-a prezentat Saşa cu pensulele, a-nceput baletul. Cu chiu cu vai l-am imobilizat pe arţăgosul meşter ca să pozeze. Fără nici o pregătire, fără schiţă, cu tuşe rapide, spontane, i-a potrivit fulgurnat portretul, numai din vârful penelului. Vreţi asemănare, e perfectă; vreţi pictură, e desăvârşită! Ar fi trebuit să fie schiţa pe care să pună culoare, lumini, umbre. dar ce să mai pună?… Unde să mai pună?… De ce să mai pună?… Şi totul, în mai puţin de un ceas.

   Către sfârşitul anului, a început portretul lui Călinescu. Nu ştiu cum şi de unde până unde îi râvnise penelul. Ceea ce ştiu – mi-aduc aminte – e că Saşa a pornit fără tragere de inimă. În prima şedinţă, acasă, la profesor, primise un preambul de estetică generală şi rămăsese foarte nedumerit. «– Nu ştiu, bre, ce vrea omul ăsta… Să-i fac portretul, ori să mă facă filosof.» În alte câteva şedinţe, au studiat împreună «poziţia, lumina, clar-obscurul, decorul, culorile, broderia indiană, raftul de cărţi, profilul, direcţia ochilor, originalitatea anatomiei, nasul grec cu buza de rictus voluntar»… Îl inhiba cu portretul lui Lasserson, proclamat genial. Pe carton găsea urme proaspete de pensulă. Profesorul colabora… Ascultam spovedania chinuită. «– Nu te lăsa, Saşa, pune pensula, fă-te că nu-l auzi şi trage-i cum ştii tu. El e critic, îi place să despice firele, să filosofeze. Tu n-ai nevoie de teorii. Pe tine te-mbată formele şi culorile. Din ochii tăi ţâşneşte lumina, mâna ta aleargă slobodă… Dacă ai socoteli, sunt socotelile tale, le ştii numai tu!…» Niciodată nu păţise, bietul de el, o asemenea aventură!

   S-a apucat totuşi şi s-a ţinut de lucru, în timp ce profesorul n-a pierdut nici o şedinţă ca să-şi rostească prelegerea. Când era gata – la 11 ianuarie 1952 –, a primit o scrisoare: «Iubite domnule Ciucurencu» şi trage-i şi trage-i, pagină după pagină; – «cheltuind forţele spre a concura fotografia de panou, mărită»… «maniera dumitale cromatică (Manet, van Gogh, Pallady etc)»… « aveai prilejul de a te opri la esenţial»… «Desenul în cărbune a fost excelent, împlinirea lui a fost deja o alterare»… «dumneata însă, mergi mai departe naturalistic»… «nu vei putea drege portretul – (naturalistic, vai!)»… «tabloul ca policromie şi esenţialitate a fost anulat»… «omul marţial s-a transformat într-un bătrân bolnav, cadaveros, privind, încruntat şi neavând nici originalitate anatomică»… «Ah, portretul lui Lasserson, o capodoperă! Sunt invidios… Lasserson, care, vai, e un oarecare»… Strângea hârtia cu mâna tremurândă şi-i venea să plângă. «– Voi sunteţi vinovaţi, voi m-aţi convins»… De-abia l-am împăcat. Bietul Saşa!…

   La o lună şi mai bine, după ce întorsese cartonul pe dos şi uitase, a primit o altă scrisoare: «Iubite domnule Ciucurencu»… «constat cu toată părerea de rău că ai părăsit producţia»… «dacă sfârşirea portretului te plictiseşte şi te indispune»… «eu ca omul de înţelegere maximă»… «– Uitaţi-vă, bre, în ce m-am băgat!» «– Saşa, nu te da bătut!… Nu e posibil să ratezi portretul. Termină-l şi dacă nu-i place, păstrează-l… Sigur că profesorul are gură rea, e maliţios, dar o face dintr-un spirit de bravură – un sport favorit al lui –, suferă de complexele superiorităţii intelectuale. Îi place să se amestece în toate, până şi-n muzică – n-ai văzut? –, în tainele meşteşugului chiar, mai puţin accesibile neprofesioniştilor, oricât de cultivaţi ar fi…»

Dar Saşa n-a mai continuat. N-a corectat nimic, l-a lăsat aşa. După un timp, a primit o a treia scrisoare. De astă dată «Iubite Maestre Ciucurencu»… «Pe măsură ce mă uit la portretul pe care mi l-ai făcut, mă întăresc în ideea că eşti un mare artist!» Scurt, ex catedra…”

   Chiar şi în fragmentele selectate în ediţia Un clasic modern – Ion Dumitrescu puteţi găsi multe asemenea pagini de veritabilă cronică a vremii şi a vremurilor. La opera compozitorului, Filele mele de calendar adaugă dimensiunea unui scriitor memorialist de primă mărime.

 

 COSTIN TUCHILĂ este un foarte cunoscut jurnalist cultural și critic literar român, un foarte apreciat realizator de teatru radiofonic, a lucrat la Societatea Română de Radiodifuziune, Redacția Teatru și este Redactor-șef la Revista Culturală Leviathan…