COSTIN TUCHILĂ – Privirea și cadrul – Portret în amurg – Ion DUMITRESCU (3)

  Dacă ar trebui să argumentăm şi din punct de vedere stilistic ideea de clasicitate a operei lui Ion Dumitrescu, Concertul pentru orchestră de coarde este exemplul ideal. Cvartetul în Do major reprezentase „un model pentru întreaga creaţie a compozitorului” (Vasile Tomescu, Concertul pentru orchestră de coarde de Ion Dumitrescu, „Muzica”, nr. 5/1961). Îmbogăţirea orchestrală a acestei muzici nu înseamnă doar amplificarea resurselor coloristice, ci şi o regândire a materialului sonor în direcţia echilibrului expresiv. Or tocmai acest echilibru este responsabil, stilistic, în direcţia clasicităţii, care nu este una formală, ci de substanţă. Folosind un material folcloric recreat, Ion Dumitrescu realizează aici, mai mult ca în alte partituri, o sinteză de gândire muzicală, similară, dacă ar trebui neapărat să o privim dintr-o perspectivă comparatistă, cu orientarea neoclasică din primele decenii ale secolului al XX-lea, inaugurată de Prokofiev în Simfonia clasică (1917), ilustrată în diferite perioade de creaţie de muzicieni care pe bună dreptate trecuseră drept avangardişti, ca Stravinski sau Hindemith, ori de un „eclectic” ca Honegger. 

   Ar fi de altfel foarte interesant de observat într-un studiu stilistic felul în care materiale muzicale foarte diferite, chiar prin mentalitatea pe care ele o exprimă, se pot supune unei tratări neoclasice: vechi dansuri de curte dar şi dansuri populare ruseşti în prima simfonie a lui Prokofiev; spiritul muzicii gregoriene în Simfonia psalmilor (1930) de Stravinski; cântecul popular german dar şi tehnicile baroce în partiturile camerale (mai ales) ale lui Hindemith, fostul „spărgător de geamuri numărul unu al Germaniei muzicale”, cum l-a numit Antoine Goléa; folclorul românesc la Ion Dumitrescu, Paul Constantinescu, Marţian Negrea, Sigismund Toduţă ş.a.m.d.

    Simfonia I în Fa major (1948) are deopotrivă monumentalitate şi tensiune interioară, ţesătura melodică regăsindu-şi unitatea în fondul comun. E energică şi visătoare, dramatică şi lirică, tuşa de maestru se recunoaşte în indicarea proporţiilor dar şi în detaliu. Ultima parte, îndeosebi, rămâne semnificativă prin sonorităţile ample, prin sensul apoteotic, vizibil şi în Suita „Muntele Retezat” (1956). M-aş opri mai puţin la Preludiul simfonic (1952), arhicunoscut, şi la Simfonietta în Re major (1957), în favoarea acestei muzici „ilustrative” (fără să fie preponderent vizuală), compusă pentru un film documentar. Ea este la fel de frumoasă ca suita lui Marţian Negrea, Prin Munţii Apuseni (1953). Acolo încântă fermecătoarea tarantellă în Do major (Un izbuc), în care un dans popular ardelenesc este turnat cu har în ritmul de tarantellă, ceea ce constituie o invenţie uluitoare, solemnitatea de coral sugerând Cetăţile Ponorului sau „poemul” senzorial din tabloul al treilea, Gheţarul de la Scărişoara. Aici, introducerea imnică, priveliştea panoramică a înălţimilor, episodul evocând „cetăţi dace”. 

    Răsăritul de soare, cu sunetele învăluitoare ale suflătorilor, peste murmurul plin de culoare al corzilor, imaginea maiestuoasă, dând un sentiment de împăcare, asigură acel echilibru sufletesc pe care îl conferă contemplarea cotelor alpine. În fine, fuga în Do major din ultima parte, Caprele negre, o capodoperă. Descriptivismul nu e în acest caz uşor de susţinut. În fond, nu lucrul acesta e important, în faţa emoţiei extraordinare. După o ascensiune iniţiatică, pare că ai regăsit o solitudine apolinică. Urcuşul este motivul principal al suitei, de la expresia directă la impresia subiacentă, ca în Simfonia Alpilor de Richard Strauss. Un Andante con moto indică pasul ferm, pentru ca mai târziu o surprinzătoare asociere timbrală (un trombon şi două clarinete) să conducă linia melodică a Caravanei care urcă. O senzaţie „lichidă”, trăirea unei nostalgii aurorale, niciodată pronunţată. Muntele Retezat depăşeşte adesea programul strict descriptiv, fiind un opus de o individualitate aparte în creaţia unuia dintre cei mai importanţi compozitori români.

    Începând din 1992, Ion Dumitrescu a publicat fragmente din acest jurnal în revista „Muzica”, într-o ordine care nu urma cronologia manuscrisului. După moartea compozitorului, Ilinca Dumitrescu a continuat publicarea caietelor de manuscrise. Trimestrial, cititorul a făcut cunoştinţă cu un text de primă însemnătate atât pentru autorul său, cât şi pentru viaţa muzicală şi culturală din a doua jumătate a veacului trecut. În 2006, în ampla ediție cu caracter monografic apărută la Editura Academiei Române, Un clasic modern – Ion Dumitrescu, realizată de Pușa Roth și subsemnatul, un capitol este rezervat jurnalului lui Dumitrescu, o selecție de aproape 60 de pagini din Filele mele de calendar. (detalii despre acest volum: https://costintuchila.wordpress.com/despre-costin-tuchila/).

 

COSTIN TUCHILĂ este un foarte cunoscut jurnalist cultural și critic literar român, un foarte apreciat realizator de teatru radiofonic, a lucrat la Societatea Română de Radiodifuziune, Redacția Teatru și este Redactor-șef la Revista Culturală Leviathan…