COSTIN TUCHILĂ – Privirea și cadrul – Mască, nu mastică…

Caragiale avea oroare de greșelile de tipar, de la cuvinte culese greșit, înlocuite, creând absurdități în text, la virgule sau alte semne de punctuație. Șerban Cioculescu spune în Viața lui I. L. Caragiale (ed. I, 1940) că se trezea noaptea de grija unei virgule. Și cum de ce ți-e frică nu scapi, a avut parte și în timpul vieții și în edițiile de după moarte de asemenea mutilări datorate culegerii neatente a textului, dar și de tăieturi sau schimbări intenționate. Dramaturgul era mai mult decât reticent față de ediția de Teatru apărută la Minerva (1) în 1908, din cauza greșelilor de tipar și modificărilor în text.

 

1. L. Caragiale, portret de Adina Romanescu, inedit, februarie 2020

 

Într-o scrisoare datată 3 septembrie 1911, trimisă de la Berlin lui Emil Gârleanu, directorul Teatrului Național din Craiova, Caragiale îi acorda teatrului dreptul de a-i monta „lucrările, în ordinea și în modul în cari va crede Onor. Direcțiune de cuviință”, dar punea condiția ”să respecte integritatea materială a textului respectiv, edițiile anterioare ediției «Minerva».” Adică prima ediție de Teatru, apărută la Socec (2), în 1889, a doua, în 1890 şi ediţia de la Iaşi, Fraţii Şaraga (3), în 1894.

Ediţiile critice, începând cu primul volum al ediţiei Paul Zarifopol (1930), continuată de Șerban Cioculescu de la volumul al IV-lea (1938), au corectat pe cât a fost posibil greșelile de tipar, mutilările din diverse ediții anterioare, au inclus variante ale textelor. Dar, iată, ironia sorții pentru Caragiale cel atât de atent la cele mai fine nuanțe, chiar și la tot ce poate însemna o biată virgulă nepusă unde trebuie sau pusă greșit: nici măcar edițiile critice nu au fost scutite de capriciul greșelilor (de tipar sau nu). Autorii celei mai recente ediții critice (folosite de noi ca bază pentru textele de la această rubrică), cea din 2011 (4), semnalează mica… grozăvie din textul comediei D’ale carnavalului:

„O curiozitate: în Opere, I (1959) (5), la sfârşitul monologului lui Pampon (actul II, scena VIII), în loc de «O mască!» (în ediţiile Socec, Şaraga şi în Opere, VI, 1939) e tipărit (probabil în urma unei erori?): «O mastică!» (6). Vocabula apocrifă a fost preluată de toate ediţiile uzuale – de mare tiraj, şcolare etc. – care au reprodus textul din Opere, I (1959), şi a ajuns, bineînţeles, şi pe scenă, în rostirea actorilor.”

Iată pasajul invocat, în care apare și sintagma „femeie! ochi alunecoşi, inimă zburdalnică!”, devenită de mult loc comun (dar câți mai știu azi cine e autorul ei și unde apare?): „PAMPON (în costum, intrând din bal) Este adevărat că sunt tradus: Didina mă înşeală cu Bibicul, cu amantul femeii ăleia. Astă-seară, la cafenea, femeia mi-a lăsat un bilet; i-am cunoscut slova, e slova din biletul către Bibicul. Îmi scrie să viu aici, unde amantul ei are întâlnire cu Didina. Nu se poate, zic eu; Didina s-a dus la mătuşică-sa. Merg degrabă acasă, Didina nu e; la mătușică-sa, Didina nu e. Mă-ntorc acasă, chem slujnica, îi trag două perechi ca la poliţie şi pe urmă o supun la intrigatoriu. Spune că coniţa a plecat în costum polinez… Aici în bal este! cu el!… cu Bibicul. A! Bibicule! ai scos o femeie din minţi – femeie! ochi alunecoşi, inimă zburdalnică!… astă data n-ai să scapi… O să-ţi rup şalele… (Bate în masă.)  O mască! (Îşi pune masca.) ” (s.n.; ediția 2011).

Dacă nu e greșeală de transcriere, de culegere ori intervenția unui editor, deruta s-a creat pentru că imediat după monologul lui Pampon citim replica Chelnerului: „Vine! (d-afară)”. Deci, să zicem, Pampon ar cere chelnerului o mastică, plauzibil în context… Dar cum în edițiile agreate de Caragiale apare „O mască!” (și cum știm cât de scrupulos era autorul când își recitea textele la corectură), nu avem motive să credem că replica lui Pampon ar fi fost „O mastică!”. Chiar și în ediția Minerva din 1908 apare tot „O mască!” (p. 264)! În schimb, în ediția a III-a de la Minerva, din 1918, e cules „O mastică!” (p. 268). Devine pasionant, nu credeți?

Pentru că românul e curios din fire – știm și asta de la Caragiale – am consultat mai departe și alte ediții de Teatru de Caragiale. În ediția de la Editura Eminescu (7), din 1922, găsim „O mască!” (p. 114). Într-o ediție din 1922, de la Cartea Românească (8), apare însă „O mastică!” (p. 136). Identic, în 1928, la Cartea Românească (9) (tot p. 136). La fel în ediția din 1942, de la aceeași editură (10) (p. 169).

Cum a ajuns totuși „O mastică!” în loc de „O mască!” în ediția critică din 1959, știut fiind faptul că ea urma ediția lui Șerban Cioculescu din 1939 (11)? Prin revenirea la edițiile din anii 1918 – 1942, citate de noi? Greu de crezut… Că în edițiile următoare celei din 1959 s-a cules „O mastică!” e lesne de înțeles: ele au preluat versiunea publicată în 1959, fără a mai verifica sau considerând că dacă era cea mai recentă ediție critică, totul era pus la punct în amănunt… Și versiunile de pe internet pe care le-am consultat reproduc mecanic „O mastică!”. Interesant ar fi de observat că un volum de Teatru (12), de mare tiraj, din 1967, care preia textul din ediția din 1959, are o Notă a lui Liviu Călin referitoare la greșelile de tipar identificate prin confruntarea ediției Minerva din 1908 cu edițiile Socec și Șaraga. Dar, în monologul cu pricina (p. 210 a volumului), apare tot ”obsedantul”… „O mastică!” Așa încât parte dintre erorile semnalate de Liviu Călin, care ar fi „contribuit, probabil, la indignarea lui Caragiale”, sunt fleacuri pe lângă mastică/mască: „Numai în loc de numa’ ; iacă-tă î.l.d. iacătă ; Tache Pantofaru î.l.d. Tache Pantofarul ; păn î.l.d. până ; ca să-l iau mâine de dimineaţă î.l.d. ca să-l iau mâine dimineaţă; săracul Sf. Nicolae î-i şti tu păpara lui î.l.d. săracul Sf. Nicolae i ştii tu păpara lui; nedomerit î.l.d. nedomirit ; când să ies de pe maidan î.l.d. când să ies de pă maidan; cu cine mă împac î.l.d. cu cine mă-mpac; genunchi î.l.d. genuchi; sare de pe fereastră în scenă î.l.d. sare pe fereastră în scenă; nu mă nebuni î.l.d. nu mă înebuni; bagă mâna să scoată tabachera şi se opreşte cu mâna în buzunar î.l.d. bagă mâna să scoată tabachera şi se opreşte încruntat cu mâna în buzunar ; sunt douăsprezece trecute î.l.d. sunt duăsprece trecute; se înţelege î.l.d. se-nţelege; dacă face ăsta e pierdut î.l.d. dacă face asta e pierdut; pereţi î.l.d. păreţi; face şi vopsea pentru păr î.l.d. face şi văpsea pentru păr etc.”

Cu adevărat, greu cu mastica…

 

COSTIN TUCHILĂ este un foarte cunoscut jurnalist cultural și critic literar român, un foarte apreciat realizator de teatru radiofonic, a lucrat la Societatea Română de Radiodifuziune, Redacția Teatru și este Redactor-șef la Revista Culturală Leviathan…