Nicolae STAN este un foarte cunoscut prozator, membru al Uniunii Scriitorilor, absolvent de Filosofie al Universității din București… Îl găsiți în fiecare dimineață de luni, în paginile „Gazetei”, cu un editorial foarte citit, cu notele lui elevate despre literatură… De câteva zile i-a apărut un roman nou, care va continua – suntem siguri – opera deja consacrată a unui mare prozator contemporan. Suntem onorați de colaborarea noastră, cu o istorie temeinică și plină de normalitatea pe care o experimentăm în paginile de cultură din „Gazeta Dâmboviței”.
Autorul afirmă că: „OGLINDĂ SPARTĂ este romanul la care am scris 8 luni, între mai și decembrie, fără oprire, seara târziu și prima parte a nopții, cu corecturi cu tot (în decembrie). A luat naștere în urma unei pauze, impusă de presiunea ideii lui, de la scrierea altuia pe care l-am anunțat cu titlul Cocoșarea. Dacă-l doriți (…) se poate comanda mai repede direct de la editura Junimea: [email protected] Va apărea și-n București, la librăria Mihai Eminescu și la Cărturești.”
Un fragment din romanul recent apărut…
Preotul își privește prietenul cu semne de uluială în expresia chipului:
–Asta nu se poate. Trebuie să înțelegi. Așa este dat. Domnul o iubește.
–Dă-i zile. Măcar doi ani. Schimbă-i poziția în catastif. Și va trăi.
–Tușa Angela va primi zile veșnice în Ceruri. Se va întrupa acolo, cu corpul ei cel adevărat, cel nevizibil pentru muritori.
–Nu pot trăi fără ea. Nu sunt încă pregătit. Dă-i voie să-și miște pașii prin curte, doi ani, în așteptarea mea. Poți.
Tânărul preot își privește companionul cu perplexitate.
–Tu, de fapt, negi caracterul necreat al harului. Tu lași să se subînțeleagă că el e creat, și crezi asta fie din necunoaștere, fie din interese simple,pământești. Să privim afară.
Gazda își ia cu delicatețe oaspetele de braț și se apropie amândoi de ferestrele cerdacului. Afară se luminase bine. Era o zi frumoasă, strălucitoare, într-un început de Mai destul de călduros.
–Iată, arată Radu Plămadă prin geamul-oglindă. Soarele de sus este prezent pe pământ prin lumina sa călduroasă, printre lucruri și viețuitoare. Înțelegi? Asta-i emanație. Lumina necreată a astrului, sălășluită-n sine, sfințește în mod egal bălțile și noroaiele și pământul reavăn și oamenii de toate felurile – toate acestea create. Iar el, cu toate astea, rămâne la locul lui, sus, sus de tot și întreg. Pe scurt, eu nu pot să schimb ordinea lucrurilor, tinere.
Romeo Pescăruș pare să asculte cu atenție, captivat. După câteva fracțiuni de secundă în tăcere, vorbește cu voce scăzută, mică.
–Să pornim de la o ipoteză, te rog.
–Ipoteză?! apasă preotul, mirat.
–Numai câteva momente… Să considerăm, așa, de dragul discuției, că harul este totuși creat.
–Numai catolicii își așază viața pe o asemenea credință.
–Sunt tot creștini.
– Un alt fel de creștini. Ai „bunului cetățean”, ai Cezarului, ai publicului pământesc.
-Avem totuși un trunchi comun. Și-atunci, dacă acceptăm ipoteza, te rog, poți controla cu mai multă personalitate îndumnezeirea. Așa, n-ar fi niciun păcat să schimbi ordinea din tabel. Mâinile tale ar fi în continuare purtătoare de duh și aplecate cu mai mult omenesc spre izbăvirea noastră.
– Dar, pentru Dumnezeu, Romică: tot ceea ce e creat nu poate lumina calea pe care un trup de pământ se va desăvârși într-un trup duhovnicesc. Înțelege, te rog.
Însă cuvintele preotului nu mai erau atât de reci, vocea nu-i mai suna atât de impersonală ca la începutul discuției. Romeo simte mica și subtila schimbare și se agață cu disperare de ea. Într-adevăr, pe sub atenția lui Radu, până atunci încordată, se strecoară înăuntru-i, fără mari opreliști, imaginea dintotdeauna dragă a prietenului său, față de care s-a atașat cu sentiment curat de când s-au cunoscut; mai mult, printr-o mișcare naturală a sufletului, inima lui se leagă din nou puternic de imaginea ingenuă a lui Romeo, și apoi de persoana acestuia concretă, de Romeo cel generos și vesel, cel ce l-a ajutat pe el, pe sârguinciosul student, cu multe, din dragoste frățească, din prietenie neîntinată, de durată. Încât acum, la capătul acestor complicate și ascunse mișcări sufletești, în inima lui Radu Plămadă își face loc, mai întâi timid, cu prudență, regăsindu-și uitatele rădăcini, plăcerea binecunoscută de a crede în prietenul lui, de a-i fi alături când este-n nevoie, de a-l ajuta omenește, de a fi împreună, ca altădată. Și Radu Plămadă se uită cu ochi mai calzi la amicul lui, pe care-l simte ca pe unul năpăstuit, deznădăjduit, așa cum nu-l văzuse vreodată.
– Ăsta-i prețul! spune el încet, ca pentru sine, resemnat, întorcându-se către catastif. Prețul că ești în lume.
Romeo Pescăruș nu înțelege, dar simte deschiderea iscată și se grăbește să profite.
– Poate că totuși e creat, Radu, și-așa, mâinile tale nu forțează nimic…
–Taci! șuieră preotul, șoptit, fără să-și privească musafirul.
Cu mișcări zvâcnite ale degetelor, însă nu violente, nu scăpate de sub control, preotul își ia stiloul negru de pe masă și, cu un gest ferm, cum îi este felul, taie primul nume din catastif și-l plasează, fără ezitare, pe poziția a cincisprezecea. Apoi, meticulos, renumerotează acolo unde este cazul. Acum, pe primul loc scrie: „APOSTOLESCU ȘERBAN, 86 de ani, bolnav de boala copiilor, cu soție.”
– Un an și jumătate! spune el încet, cu glas secat, aplecat încă spre catastiful pe care-l închide zgomotos.
Apoi se întoarce la Romeo. Are două cute mici între sprâncenele negre, riguros desenate pe chipul lui palid, alb.
– Mulțumesc! Mulțumesc din suflet! mai poate zice tânărul oaspete, aproape înclinându-se în fața preotului, cu câteva broboane de sudoare ivite pe frunte.
– Taci! Taci!
Despre autor…
A absolvit Facultatea de Filosofie a Universității din București în 1979, iar în 2007 devine doctor în filosofie, la aceeași Universitate, cu lucrarea Măștile lui Nietzsche. Debutul a avut loc în 1981, cu proza Un taifas obișnuit, dedicată lui Marin Preda și prezentată elogios în România literară de Constantin Țoiu.
A debutat editorial cu volumul de proze Boare de Waterloo, Editura Cartea Românească, 1984, Mircea Ciobanu fiind redactorul cărții. A colaborat la numeroase reviste literare – România literară, Viața românească, Luceafărul, Familia, Tomis, Art-Panorama, Limba română (Chișinău), SLAST, Sud, Helis etc. A avut mai multe ințiative culturale de mare importanță: editarea, în Slobozia, a revistei culturale Provincia, al cărei redactor șef a fost, în anul 1990, organizarea Colocviilor Naționale de Literatură de la Slobozia, între 1991-1995, unde au fost premiați Florin Iaru, Mariana Marin, Nora Iuga etc., realizarea Festivalului și concursului de interpretare a liedului Ionel Perlea la Slobozia, începând cu anul 1992.
Iată lista cărților publicate:
Boare de Waterloo, proze scurte, Editura Cartea Românească, București, 1984;
Așezarea, roman, Editura Cartea Românească , București, 1989;
Analize și aplicații filozofice, Editura All, București , 1998;
Apă neagră, roman, Editura Nemira, București, 1999;
Manual de filozofie, Editura Economica, București, 2002;
Evelyn, roman-mozaicat, Editura Global Lex, București, 2003;
Filozofie, Editura Economica, București, 2009;
Nietzsche, ermitul vesel, Editura Economică, București, 2011;
A colaborat la următoarele cărți:
Don Quijote, prostituata și alte personaje, antologie de Dan Silviu-Boerescu, Editura Alfa, București, 1999;
Scriitori din Ialomița, Editura Anteu, Craiova, 1999;
Unsprezece prozatori din Sud, Editura Tipoalex, Alexandria, 2001;
Scriitori pe calea regală, Asociația Scriitorilor din București, Editura Brumar, 2008.
Cum își prezintă romanele…
Așezarea, 1989 – roman al înstrăinării intelectualului într-un mediu constrângător… De aceea a fost respins de trei ori de cenzorii timpului, din Ministerul Culturii: i-a fost eliminat titlul inițial (Furnicarul), au fost tăiate cuvinte (furnică…) și secvențe, a fost eliminat principalul capitol al romanului (aluzie la peștera platoniciană), iar cenzorul Șerban Velescu scria într-un referat de respingere, pe care mai târziu mi l-a prezentat Mircea Ciobanu: Autorul a creat un univers concentraționar perfect.
Apă neagră, 1999 – roman al condiției românești, sub formă structural-metaforică, mereu sub vremi, paradoxală, uneori vegetală… Am dorit un roman total , cum avea și să scrie Dan-Silviu Boerescu, într-o analiză, că aș fi reușit.
Toate scrierile mele literare au o notă de tragism subtextual, intuit, ascuns ca un sunet grav care de-abia se-aude. Din acest punct de vedere, cred că Faulkner a fost scriitorul care, în anii tinereții mele, m-a influențat decisiv cu Lumină de august, Zgomotul și furia, Absalom, Absalom… Dar suprafața textelor mele este ludică, inventivă naratologic, ușoară, specifică „ideologiei” optzeciste. Această conjuncție surprinzătoare între gravitatea destinului și perspectivismul naratologic cu accente umoriste dă nota caracteristică prozei mele.
Fragmente critice despre autor…
Laurențiu Ulici – La Nicolae Stan avem a face de-a dreptul cu o încercare de poetică a prozei întemeiată pe implantul instrumentarului textualist în povestirea tradițională. (Contemporanul, 7 mai 1985)
Val Condurache – Nicolae Stan are o înzestrare epică deosebită și un neobișnuit simț al oralității(…) Un textualism savuros practică Nicolae Stan în Boare de Waterloo. Ceea ce caracterizează proza lui Nicolae Stan este excepționala oralitate, densitatea vocilor. Prozatorul găsește, însă, armonia în aceste dizarmonii și descoase ca Bunuel (păstrând proporțiile) în scenele lui grotești, accelerația sensului tragic. (Convorbiri literare, 10 oct., 1985)
Constantin Sorescu – El dă sentimentul, cum îl dă întotdeauna literatura veritabilă, că în afara manierei care o corporalizează nu mai există alta. (SLAST, 14 aprilie, 1985)
Laurențiu Ulici – De veghe în coridor este o istorie a neînțelegerii, în fond a lipsei de comunicare, între „limba” și mentalitatea arhaică, guvernată de „reguli” socotite ca imuabile, a soldatului Nuță, și „limba” politică, impregnată de revoluționarism a deținuților. Boare de Waterloo face dovada abilității narative a lui Nicolae Stan. (România literară, 9 mai, 1985)
Radu Comănescu – Este un incomparabil stilist, în cea mai bună descendență a tradiției franceze. Naratorul însuși posedă excepționalul stil al tuturor neoromancierilor – elegant, intelectual, clar, laconic, pur, distins, o veritabilă încântare pentru un lector avizat. (Luceafărul, 14 mai, 1988)
Mihai Ungheanu – Tăietura intelectuală nu este la Nicolae Stan o poză. El nu este un prozator a suprafețelor, ci al sondajelor, al introspecției, al finei analize psihologice sau de conduită. (Luceafărul, 23 septembrie, 1989)
Valeriu Cristea – Lui Nicolae Stan nu-i lipsesc calitățile necesare unui prozator. Lui Nicolae Stan nu i se poate contesta talentul. (România literară, 19 oct., 1989)
Dan-Silviu Boerescu – Cartea lui Nicolae Stan este una din puținele încercări reușite de roman total în proza autohtonă. Distribuirea registrelor funcționale se face cu o dexteritate diabolică și ar putea duce la ideea unei conspirații (a vocilor în roman), îndreptată împotriva logicii curente a prozei. Apă neagră este o carte de mare și etimologic distructivă fluiditate. (Cuvântul, ian. 2000)
Geo Vasile – Nicolae Stan povestește limpede, mereu interesant, autentic, creează climate psihologice tensionate, conturează comportamente verosimile, pasionale, deznădăjduite sau odioase. (România literară, oct. 2000)
Ion Roșioru – Nicolae Stan are un simț acut al devenirii istorice și puterea lui de a evoca se manifestă din plin, prin fața cititorului evoluând spiritul timpurilor revoltate cu întreg pulsul lor. (Tomis, aug. 2000)
Constantin Dram – Sunt multe secvențe ce ar merita comentate, atât pentru puterea lor de semnificație, cât și pentru efectele lor de limbaj sau pentru simțul superior al ironiei ce îl caracterizează pe autor. Nu lipsesc scenele de virtuozitate, în care plăcerea pentru imagine domină toate celelalte atribute ale unui autor serios. (Convorbiri literare, sept. 2001)
Nicolae Oprea – Apă neagră este un roman antitotalitarist care are de toate – de la moravuri sociale și politică, până la erotism, crimă și senzațional. (Ziua literară, oct. 2002)
Tudorel Urian – Nicolae Stan scrie o memorabilă epopee a orașului pierdut în imensitatea Câmpiei Bărăganului(…) Această carte este scrisă cu umor, inteligență și har. (România literară, sept., 2003)
Sorin Lavric – Dintre exegezele de limbă română, aceasta e cea mai clară lucrare dedicată profetului lui Zarathustra. Și deopotrivă cea mai subtilă sub unghiul cercetării bibliografiei critice. (…) Volumul Nietzsche, ermitul vesel e un exemplu de cum poate exegeza filosofică să aibă virtuți estetice, detaliu pe care îl resimți în plăcerea cu care îi străbați paginile. (România literară, nr. 20, 20 mai 2011)
Facebook
WhatsApp
TikTok
