O seară de primăvară, sala mică a Teatrului „Tony Bulandra”, ca o celulă întunecoasă, iar datele problemei sunt acestea: RĂZBOI de Lars Noren; traducerea: Carmen Vioreanu; regia: Anda Drăgan; scenografia: Mc Ranin; universul sonor: Octavian Șarament; regia tehnică: Mihai Bălăceanu; sunetul: Șerban Fleancu; Luminile: Oana Caibăr… Cu: Andreea Tănase, Radu Câmpean, Alexandra Stroe, Andrei Mărcuță, Oana Marcu…
Foto-Mihaela Ene
23 martie 2025… Știu bine ce vreau să văd, am auzit multe despre spectacolul de azi, de la teatrul nostru târgoviștean, iar gândul meu, pe care-l aveam deja, este și să vă povestesc despre un actor adevărat, pe care-l iubesc, pe care l-am văzut devenind astfel, în anii care s-au adunat peste noi toți, în „Târgoviștea teatrală a lui Ranin”, așa cum o numea un important cronicar dramatic. Despre Radu Câmpean, dar nu doar atât…
*
Am, în sala apăsătoare și cenușie, un sentiment amestecat, de îngândurare și tristețe. Nu e vorba doar despre război aici, e și despre teatru sau, mai bine zis, în primul rând despre teatru. O imagine distopică mă urmărește, așezat pe scaunele tari, și ele un decor de luptă, nu-i așa? Mi se tot pare că vecinul meu din primul rând (seamănă teribil cu un domn trumpist, de departe, abia încape în scaunul mic…) e cel mai puternic om din lume și a venit neinvitat la „Război”. Tocmai citeam, de curând, ce scria despre el (acela originar…) o cunoscută poetă: „E narcisist, mitoman, grandoman, palavragiu, ipocrit, vulgar, agresiv. Freud ne dă explicația: o are mică și neputincioasă. Addendutza, pentru cei care înțeleg mai greu: râdem ce râdem, dar aceasta nu este o glumă. E un adevăr demonstrat științific.”
*
Despre „Război”, așadar… Un vechi om politic din patria personajului ipotetic visat de mine în sala mică, Lincoln, zicea că nu există nicio cale onorabilă de a ucide, nicio modalitate blândă de a distruge, nu este nimic bun într-un război, excepție făcând sfârșitul său. Doar că, în spectacolul pe care mă pregătesc să-l văd, nici sfârșitul nu mai este o excepție. Cum scria Platon, doar morții văd sfârșitul războiului. Nimeni nu pleacă la război gândindu-se că Dumnezeu este de partea cealaltă. Atenție, „exemplar american” al vecinului meu de scaun, unul de-al tău mai spunea și că războiul este modalitatea lui Dumnezeu de a-i învăța pe americani geografie. Canada, Panama, Groenlanda, Fâșia Gaza…
Deci, „Război” de Lars Norén ne pune față în față cu cele mai urâte caracteristici pe care un om le poate dobândi în lupta pentru supraviețuire, unde nu mai există mamă, tată, fiică, soră, ci doar un celălalt, adevăratul război se dă acum, în interiorul fiecăruia, nu cu celălalt, ci cu sinele, într-o realitate plină de haos și dezumanizare, în care natura noastră primitivă va prelua rapid și imperceptibil controlul. Așa crede Anda Drăgan, regizorul foarte inspirat (cum aveam să înțeleg…) al piesei de teatru care stă să înceapă. Acțiunea are loc într-o țară fără nume, ruinată de un război. Vom fi martori la viața unei familii, care se luptă într-o lume care nu mai este guvernată de nicio regulă etică. Într-o zi, un soț, care e și tată, se întoarce pe neașteptate acasă, unde nimic nu mai e cum era odată. În această lume, nu mai există inocență, iar cei asupriți nu sunt diferiți de cei care asupresc.
Personajele se adună pe scena înghesuită, între două lumi: cea reală, în care sărăcia și disperarea de a supraviețui generează lipsa de compasiune, chiar și față de membrii aceleiași familii și cea imaginată, închipuită ca refugiu într-un spațiu plin numai de bucurie și prosperitate. Semira, fetița de 12 ani, reface această lume fantastică a fericirii prin imaginea parcului de distracții Disneyland, locul basmelor, al prințeselor și al castelelor strălucitoare. „Cine ne vrea pe noi?” E o întrebare, ca un ecou și un strigăt disperat care se aude acum, dinspre cei care își riscă viețile ca să fugă din calea războiului. În fața noastră e un tablou de sfârșit de război, oricare ar fi acesta. Se simt crescând în aerul încins al sălii mici, a teatrului nostru, aceste întrebări: mai e posibilă revenirea la viața obișnuită, după ce s-a încercat distrugerea ei? Se mai pot vindeca urmele de frică, umilire, ură, moarte, pentru a trăi așa, ca înainte? Mai sunt speranțe? Dacă privim azi în jurul nostru, nu cred că mai sunt…
Radu Câmpean (pentru că așa l-am văzut, identificându-se cu personajul lui, tatăl…) se întoarce acasă dintr-un război, când nimeni nu-l mai credea în viață, găsește o familie devastată, o lume pustiită, o soție care nu-l mai acceptă, un frate care l-a trădat. El este personajul, mai mult decât actorul din fața noastră? Și pentru el, un război al altora poartă urme adânci și mutilează iubire, familie, încredere, totul…
Povestea curge neagră și fără vreo urmă de speranță; în ochii noștri, ai spectatorilor puțini din sala mică, se citește o singură întrebare: până unde poate ajunge dezumanizarea individului pentru a încerca să supraviețuiască? Entuziasmul tatălui de a-și fi regăsit familia este brusc înlocuit de dezgust și de violență, atunci când constată mutațiile sufletești suferite de copiii lui și de soție, în absența sa. Fiica cea mare a devenit prostituată, culcându-se cu soldați americani și ruși, de la care obține pachete de țigări și gumă de mestecat, mama se refugiază în brațele cumnatului său, care, la final, pleacă cu fiica cea mare, părăsind-o, iar Semira este copilul care spală păcatele tuturor și care alege să nu se salveze pe ea, ci să-și salveze tatăl. Este precum într-o tragedie antică, numai că, dramaturgul suedez mută sângele de pe pereți în mințile golite de orice sentiment uman, apoi îl lasă pe eroul principal să supraviețuiască cum o putea, ca un câine bătrân aruncat în pădure. E o replică din piesa de teatru…
Desigur, însemnările mele ar vrea să fie (mai ales) despre Radu Câmpean, dar și despre ceilalți; pe scenă, ei toți sunt speciali; actrițe talentate, care-au înțeles rostul personajelor lor, fragilitatea jucată cu măiestrie, candoarea și maturitatea deopotrivă, tensiunea construită cu grijă… Toate „aranjate” cu talent de o regizoare care a înțeles filosofia din spatele cuvintelor rostite pe scenă. Nu mai există limită, e o siluire a sufletului, mai mult decât aceea a trupului, așezată la vedere, în murmurul ascuns al reflectoarelor palide. Și nici nu mai are importanță decât ceea se întâmplă, mai puțin unde, e doar un nume general: război…
Repet, știam la ce fel de spectacol merg, aflasem câte ceva despre riscurile asumate de eroii de o seară de martie întunecată, în patria noastră ofilită. Pleci schimbat de acolo, mi-a spus un amic, (actor mare tot aici) care a văzut Război, acum ceva vreme! E o poveste care te trimite în alt timp și în alt spațiu, dar cu spaima că te-ai putea trezi curând acolo. Și nu e doar ficțiune, aici, în vremurile triste pe care le trăim noi toți. E despre destine frânte și copilării furate, scria cineva, despre ororile pe care uităm atât de ușor că unii oameni sunt nevoiți să le îndure, chiar foarte aproape de noi. Și are dreptate o tânără spectatoare, Război nu e pentru oricine, e un spectacol pe care trebuie să fii pregătit să-l vezi și care, chiar și așa, te va lua prin surprindere.
Trei actrițe și doi actori? Aș zice că, de fapt, sunt mai multe și mai mulți, e o răsuflare cernită pe scena incomodă, dar tulburată de detalii alese cu grijă. Da, oamenii aceștia nu joacă, trăiesc fiecare clipă și nu e ușor să fii nici spectator, alături de ei; îți spui că ar fi bine să fie totul numai teatru, doar că acum știm, nu e doar atât, uitați-vă pe aproape, pe foarte aproape! E o poveste care ne poate răscoli? Fără îndoială… Și te face să deschizi ochii și să speri că e numai atât, un spectacol de o seară. În lumea crâncenă din fața ta, spectatorule, e un miros de moarte și de disperare, totul pare gol și apăsător, actorii calcă peste o istorie arsă, sufocată de pustiul din noi. Chiar și lumina de sus pâlpâie ca o fantomă de noapte, decorul (marca Mc Ranin, desigur…) e rece, metalic, zăbrelit, cumva abstract și, totuși, atât de real.
Dar, trebuie să o spun iarăși, Radu Câmpean, tatăl, devenit invizibil pentru familie, e uluitor, joacă de parcă și-ar dori să spună totul, cât mai mult, cât mai multor oameni, familia lui nu pare să mai existe, doar că el suferă, neagă istoria, prezentul, viitorul, construiește în beznă, pentru el războiul nu s-a terminat. Restul familiei nu este vizibil pentru el, tatăl are o dimensiune distopică, suferă veridic, neagă realitatea, construind în întunericul său o altă lume în care războiul n-a încetat. Nu mai vede, e orb, dar ochii lui sunt deschiși, luminează, sclipesc, e un foc mocnit în jurul actorului. Sau personajului? Greu de spus…
Andreea Tănase e mama, joacă și ea ca și când ar trăi departe, nu e loc de sentimente, ne spune, stă să cadă, nu știe cine este străinul de alături, replicile sunt scurte și încrâncenate. E o actriță aflată la mijlocul maturității ei artistice, construită tot aici, la Târgoviște. Stă la pândă, dar nu mai are răbdare, nu mai așteaptă nimic, prezentul ei este ucis de imaginația decolorată. Iar figura ei și chipul ei spun totul, deși pare împietrită de o nesfârșită mirare. Și, tocmai aceste lucruri vreau să le spun, Andreea Tănase e de acolo, din poveste, dar și de aici, din spatele războiului cu propria noastră viață.
Oana Marcu a venit la „Tony Bulandra” doar de puțini ani, dar e un pariu câștigat de cei care au ales-o. Am văzut-o în câteva montări din repertoriul curent al teatrului, a fost (de fiecare dată) o profesionistă a scenei. Scuzați de vorbă mare… Și aici, în Război, e firească în gesturi, în inflexiunile vocii, în mișcarea scenică. Și nu e un rol ușor, nu e simplu să spui cuvintele acelea scurte, astfel încât să ajungă direct în mintea amețită a spectatorilor de o seară. Se mișcă între durere și sarcasm, cu o fragilitate aparentă, e aprigă și apoi pierdută într-un univers incert, vag, tot mai îndepărtat.
Alexandra Stroe are un rol complicat, îl face cu pricepere, cu talent. Nu e ușor să joci un personaj de 12 ani, care să fie crezut, înțeles. Semira ei citește „Jurnalul Annei Frank”, inocența ei senină se împletește cu o tragică și timpurie maturitate („doar proștii se bucură”…), este mereu flămândă, știe și înțelege ce se întâmplă în jur, iar jocurile ei reproduc întâmplările din lumea celor mari. Ne privește printr-un zâmbet curat, încă nepervertit de ororile vieții și reușește să ne convingă despre binele care ar trebui să mai existe totuși. Dar, care bine, te întrebi la fel, fără urme de speranță?
Și Andrei Mărcuță e tot din familia actorilor adevărați, chiar dacă are dezavantajul unui rol mai puțin ofertant, știe să aducă în scenă un personaj construit din aceleași tonuri sacadate, are priceperea de a face din eroul său un personaj aproape odios, profitor de împrejurări și de vulnerabilitatea celor din jur.
*
Am citit o cronică mai senină, într-o revistă de teatru, care vedea în finalul Războiului un mesaj despre posibilitatea de a renaște, atunci când aparent nu mai există nicio scăpare. Nu cred că e așa. Lumea nebună în care trăim ne spune altceva, iar personajul pe care mi s-a părut că-l văd printre spectatori (era doar o încercare „metaforică” a mea de a exprima deznădejdea din lumea de azi) nu ne mai spune nimic despre speranță. Dimpotrivă! Câtă dreptate are o altă tânără comentatoare a artei dramatice, într-o lume înnebunită de conflicte, tentații și valori răsucite întunericul coboară vertiginos deghizat în varianta cool și woke a duhului sfânt. Începuturi? De unde să începi? S-a rupt ceva, de undeva, și nimeni nu mai vrea să coasă, să înnoade. Oedip bântuie multiplicat în milioane de chipuri, cu ochii minții închiși. E război. Mereu este război. Lumea întreagă a devenit un câmp de luptă.
Și am citit mai multe și despre autor, Lars Noren, are peste 70 de texte scrise, care se joacă constant pe cel puțin o scenă europeană. Despre autorul dramei, Lars Noren, care a devenit în viață fiind, un clasic, s-a scris că poziția sa în lumea teatrului poate fi comparată cu cea a predecesorului său cel mai important din literatura suedeză, August Strindberg. Și mai spunea autorul, într-un interviu despre Război: este un timp al războiului, întors de la război – oricare ar fi el, oricum unul crunt, dezumanizant, aşa cum sunt toate –, tatăl găseşte acasă un alt câmp de luptă pe care s-au petrecut grozăvii. Familia – soţia şi două fiice – a supravieţuit sărăciei şi abuzurilor, psihice şi fizice, pe care armata – proprie sau inamică, nu contează – i le-a produs. Se mai poate coagula această familie?
Nu ne rămâne decât să căutăm, fiecare, un răspuns. Pentru că teatrul lui Norén este înainte de toate un instrument de atragere a atenţiei şi de schimbare a problemelor sociale. Dar poţi schimba moartea? Acesta a fost și pariul (câștigat) al regizoarei Anda Drăgan, în excepționala ei montare de la Teatrul „Tony Bulandra”. Ar trebui văzută de câți mai mulți oameni, mai ales mulți tineri ar trebui să fie în sala rece, ca un cavou de primăvară tristă…
*
Și revin la prietenul Radu Câmpean… S-a născut pe 20 aprilie 1983, în București; între 2002 și 2006 a urmat Universitatea Națională de Artă Teatrală și Cinematografică „I.L. Caragiale“ București, Facultatea de Teatru-secția Arta Actorului, iar din 2007 este actor la Teatrul „Tony Bulandra”, din Târgoviște. A jucat în zeci de montări târgoviștene, l-am văzut (și admirat) în cele mai multe dintre ele.
Din repertoriul curent al teatrului, să amintim câteva… În Doamna Bovary este un Charles Bovary desăvârșit. Se știe că romanul este considerat capodopera lui Flaubert și una dintre cele mai influente opere literare din istorie. Grea povară, scriam eu după premieră, pentru oricine încearcă să desfacă, cu instrumente diferite, o astfel de lume, dar Mălina Andrei trece dincolo de ea, cu bucuria dansului care poate înlocui cuvintele. Și a muzicii acaparatoare… Sau, mai precis, le poate face auzite, ca și cum actorii le-ar rosti din fiecare colț al scenei. De pildă, Charles Bovary este un timid, care se îmbracă ciudat și care se mută la o nouă școală unde toți colegii îl tachinează, spune scriitorul francez. Și e chiar așa, personajul de pe scena noastră, ajuns la o altă vârstă, ne-o arată, chiar dacă o face mai puțin prin cuvinte. Radu Câmpean este un mare actor, e lumea lui, o domină, o transmite în sala acoperită de tăcere.
Apoi, Radu Câmpean a fost un Frigianul aurit şi marțial, în Oreste. A fost parte a unui efort colectiv impresionant, în paralela propusă între legea datoriei morale și legile și normele sociale aduse în prim-plan, dar sugerate discret, pentru a ne reaminti despre paradoxurile societății moderne, prin intermediul textului antic…
Spectacolul Opposites Attract a fost o privire încărcată de umor asupra unor cupluri inedite. Inițial, fiecare suprapune imaginea ideală a ființei iubite peste caracterul persoanei de sex opus, întâlnite ocazional și, astfel, dragostea-i gata, ni se spune în preambulul montării de acum o vreme aici, la noi acasă. Radu Câmpean domină scena și ne privește cu umor și ironie fină pe noi, cei din sala mare…
În Evita Tango a fost și despre bucuria actorilor de a fi, iarăși, pe scena pe care o iubesc, dar era și multă tristețe în jurul personajelor pe care ei le-au construit. Au fost clipe în care lacrimile ți le opreai cu greu sau nu le mai opreai deloc, oricum nu se vedeau dincolo de măștile care ne transformaseră în anonimii privitori din penumbra colorată a sălii de teatru. Cam așa scriam eu atunci, iar Radu Câmpean a fost, iarăși, fără cusur…
Și în Jocul de-a vacanța, tot el, Radu Câmpean ne-a povestit, prin personajul său, Ștefan Valeriu, despre jocul de-a uitarea și jocul de-a fericirea. E chiar așa, a știut să renunțe la identitatea cotidiană și să găsească o alta – mai sensibilă, mai fragilă, căutând un ideal vag și confuz, construit cu pricepere și talent de actor mare.
Radu Câmpean a fost și Ananis, în Zorba Grecul, apoi El în Cineva are să vină, Valentin în
Împăiați-vă iubiții, a traversat rolurile când rațional, când pragmatic și autoritar. A mai fost Bebe Cristian în Visul unei nopți de iarnă, comedia romantică scrisă în urmă cu peste 70 de ani, care emoționează și astăzi prin delicatețea și naturalețea personajelor. Și au mai fost alți foarte mulți de Radu Câmpean, pe scena Bulandrei noastre…
*
Mai am câteva gânduri pentru tine, Radu Câmpean… Războiul, s-a spus, este capodopera marilor măcelari, iar într-un război de idei, mor de obicei oameni. E preferabil cel mai mare război al gândurilor, celui mai neînsemnat război al nebuniei.
Și, ca să revenim la războiul din noi și din lumea rea în care trăim, tot el, Radu Câmpean ne-a uluit cu talentul de a transforma un personaj orb fizic în unul mai ales orb mental, cu o înțelegere profundă și o trimitere inspirată la mitologia greacă. A creat cu subtilitate un pseudo-tiran înfrânt, neputincios, incapabil să înţeleagă şi eşuând în reconstrucţia familiei. Radu Câmpean ne-a spus cu claritate și profunzime nouă, spectatorilor lipiți de scaunele incomode ale sălii mici a Teatrului „Tony Bulandra”, că războiul nu poate fi vindecat. Prin vocea lui chinuită l-am auzit pe autor: suntem deja morţi, este doar o chestiune de timp, trebuie să fii închis undeva – eu sunt deja închis cu tine; de ce te duci la teatru, să schimbi societatea sau să nu se schimbe nimic în societate? Și, încă, nu victimele vreau să le arăt, ci lumea care le‑a făcut posibile…
Și chiar așa, de ce ne ducem la teatru? Ce mai sperăm să aflăm într-o lume tot mai chinuită de oamenii bezmetici care ne „arată” calea, drumul strâmb, măsurat cu drone moderne, cu flăcări iluzorii și cu speranțe deșarte? Și câtă tristețe este peste tot, din sala mică a teatrului din orașul nostru, până departe, în birourile ovale împănate cu obiecte și oameni de ipsos…
P.S. În urmă cu douăzeci de ani și ceva, i-am „învățat” pe elevii mei (de atunci) să iubească teatrul, am umplut cu ei sala mare a teatrului din orașul nostru, cu freamătul lor tineresc; au fost discuții furtunoase cu actorii, cu regizorii, cu oamenii care au făcut să strălucească „Tony Bulandra” de pe Bulevardul Castanilor. La Război, în seara de martie, am simțit și o tristețe de alt fel, dincolo de cele pe care vi le-am povestit (după puterile mele) mai sus. Foarte puțini spectatori, foarte puțini tineri… Dacă aș mai putea, aș umple și acum, de fiecare dată, sala cu adolescenții de azi, poate gândurile lor ar fi așezate altfel, dincolo de povestea de pe scenă… Știu că mulți dintre foștii mei colegi de „Carabella” sunt dascăli speciali și îi rog, pe această cale: veniți cu elevii voștri la o seară de Război, ar putea să afle, să învețe multe despre viața lor de azi!
Facebook
WhatsApp
TikTok
