Cartea mea cu prieteni continuă, astăzi, cu un poet talentat, profesorul de filosofie Mircea Drăgănescu… Și se potrivesc, iată, lucrurile noastre de suflet…
Pe 20 martie, la ora 14, la Teatrul „Tony Bulandra”, sala Hugo Wolff, o dublă lansare de carte: Mirel Lazăr – Interior cu lumină filtrată și Mircea Drăgănescu – Cuvinte înrudite cu tăcerea, ambele apărute la Editura Neuma. Invitați: Horia Gârbea, președinte al secției de poezie a USR, criticul Ștefan Ghilimescu, poetul și criticul de teatru Doru Mareș, precum și alți scriitori și iubitori de poezie din Titu și din Târgoviște…
Dicționarul rece și sec zice scurt: Mircea Drăgănescu, născut la 18 iulie 1950, în Siliștea, județul Teleorman, este un poet român contemporan. A absolvit Facultatea de Filosofie din cadrul Universității din București, a fost membru al cenaclului Numele poetului, condus de poetul Cezar Ivănescu și este membru al Uniunii Scriitorilor din România. Câteva dintre volumele lui de poezie, publicate în cei peste 45 de ani, sunt: Separarea realului, Ed. Albatros, 1980; Oglinda de nisip, Ed. Albatros, 1988; Himera de alături, Editura nouă, 2009 și multe altele…
Ne știm de o viață, am „bătut” drumurile județului la vechile întâlniri lunare ale profesorilor de științe socio-umane, la inutilele instruiri ideologice ale vremurilor apuse. Oare?
În Gazeta Dâmboviței, pagina de cultură, Mircea Drăgănescu a scris multă vreme, cu însingurarea și delicatețea lui caracteristică. Mai am două, trei generaţii care mă vor mai recunoaşte drept profesorul lor, apoi voi fi un anonim trecând pe stradă, spunea el. Mă gândesc la cei fără de aproape, mă gândesc la cei fără de prieteni, duşmani sau fără Dumnezeu, mă gândesc la mine, Doamne, când nu voi mai fi şi când voi fi atât de necesar celor ce acum nu vor să știe că exist. Rememorarea vieţii mele, un experiment de succes… Toate ies bine: o viaţă, un pom, o carte, o căsnicie, o casă, nişte copii (cei mai importanţi), o carieră, nişte amintiri…
Mircea Drăgănescu a îndrăznit și a reușit să dea răspunsuri mereu Intre linii, (e unul dintre volumele lui de poezie), ducându-și vise și valuri în versurile lui, pentru că, afirma editoarea unora dintre cărțile lui, răspunsul la forfota lumii e poezia, iar eroii săi nemuritori sunt poeții. Din jocul permanent al percepției acute a realității cu planul înalt, metafizic, al oficierii sacerdotale a Poeziei, cu majuscule, se naște tensiunea liricii lui Mircea Drăgănescu. El este un poet al neliniștii de a exista simultan într-un univers al esențelor și o lume tangibilă, telurică, imperfectă pe care sensibilitatea lui o percepe ironic. Dar ironia sa este blândă, cuprinzătoare, poetul se integrează și acestei realități, așa cum adoptă și zborul în lumina pură a conceptelor. Așa credea unul dintre bunii săi prieteni, scriitorul Horia Gârbea.
S-a spus și că Mircea Drăgănescu este un lup singuratic, un autor retras într-o cochilie protectoare care ecranează zgomotul exterior ce l-ar putea disturba; el reușește să scoată la vedere trăirile neconvenționale caracterizate de frumusețe și de curajul confruntării într-o oglindă (chiar de nisip, e o altă carte a lui…) ce îi și ne arată autorul așa cum chiar este și cum își trăiește poezia.
Poezia lui, scria un alt bun prieten al autorului, Ștefan Ion Ghilimescu, este cu adevărat o formă a poetului de a-și aduce în fața noastră tot ceea poate rămăsese ascuns, nespus: …oglindindu-mă în ochii mamei mare / unde era atâta de bine, / cu atâtea povești alături / despre vremuri apuse… Cărțile lui sunt și un fel de jurnal al unor trăiri unice, irepetabile, al descrierii și al imprimării definitive a unor imagini puternice și seducătoare foarte descriptive și foarte bine tușate: o potecă pe lângă calea ferată / și o nedumerire în legătură / cu locul unde se moare…
*
Pentru poveștile altfel, pe care le-am adunat într-o viitoare carte, am ales și acest text publicat cândva, pe care l-am numit Povestea profesorului pensionat… Pentru tine, dragă Mircea, personaj în cartea mea cu prieteni…
Într-o dimineață a sunat îndelung telefonul. L-a auzit ca prin vis și nu s-a ridicat din fotoliu. Moțăia acolo de la cinci, abia se luminase afară și în camera lui era cam frig, rămăsese deschis, peste noapte, geamul acoperit doar cu o plasă subțire, împotriva țânțarilor. Încă mai socotea, în minte, șirul evenimentelor din ultima vreme. Și nu ieșea nimic, toate aveau un rest pe care nu-l putea înțelege, chiar dacă se străduia să-și țină ochii deschiși pentru câteva secunde. Umbre ciudate se lipiseră de pereți, se mișcau într-un joc necunoscut și se adunau prin colțurile camerei.
Telefonul a sunat iarăși, s-au repetat sunetele lui ca niște înțepături suspecte, în urechile obosite ale bătrânilor din casa de peste drum, cu odăi multe și mucegăite. Erau înșirate ca într-un vagon de tren abandonat în depoul cu vechituri. El s-ar fi așteptat să intre cineva, se auzeau zgomote înfundate în bucătărie, zăngănit de tacâmuri scoase dintr-o cutie și apa curgea fără oprire într-un amestec de răpăială metalică. Apoi s-a făcut liniște, respirația lui încordată se lovea de palmele pe care și le așezase peste față. Răspunde domnule la telefon, i-a strigat cineva din bucătărie, nu-l auzi? Sună ca la balamuc…
S-a ridicat din fotoliu, își simțea picioarele agățate de parchet, îl dureau umerii, iar halatul gros îi atârna peste papucii zdrențuiți. Domn profesor? l-a întrebat vocea din depărtare. Bună dimineața, sunt Mona, fosta dumneavoastră elevă, vă sun de la de la casa de pensii. Ce mai faceți? a mai întrebat ea. Cu bătrânețea, domnișoară, i-a răspuns. V-am promis că vă anunț eu, a ieșit decizia de pensionare, aveți 1360 de lei. Pe lună…
1360 de lei, după aproape 40 de ani de muncă. Halatul i s-a desfăcut, avea două aripi agățate de corp, a simțit cum zboară încet, s-a ridicat spre tavan, a rămas lipit acolo, lângă lustra demodată, cu becuri prăfuite, cu brațe metalice ruginite și ele. O cumpărase din salariul lui „pe trei luni”, dintr-o vacanță de vară în care a reușit să își ia chiar și bilete la mare, la Saturn. Cu mâncare proastă și puțină… I-a mai venit în minte, cu înțelepciunea de pensionar, un cuvânt rar: cumpătare… Cu pensia mea, și-a mai spus, e bine să nu cheltuiești, nici să nu te zgârcești la toate peste măsură, ci o cumpănă bună și dreaptă să păzești, ca să nu te căiești în urmă. Omul cumpătat e întotdeauna filosof de duminică, ce mama naibii! Pofta, somnul și frica cresc, dacă nu știi să le pui capăt. Puțin e mai bine decât destul, așa i-a spus cândva bunicul din partea mamei. Păi da, nu știi cum se spune? Fii de trei ori binecuvântată, gură închisă!
Pensia mea, a mormăit el, seamănă cu mâna și nu cu sacul! Cumpătarea este sărăcia omului bun, fiindcă prea mulți nori aduc seceta. Domnule, a mai zis fără cuvinte rostite cuiva, orice lucru, când e mai puțin, e mai cu gust. A mai visat, din fotoliul lui vechi și cu arcurile căzute, la fântâna din copilărie, din satul bunicilor. În cumpăna de lemn, în locul găleții ruginite, atârna biata lui pensie de 1360 de lei, o bătea vântul în sus, în jos.
A venit vremea poeziei, domn profesor și dragul mei amic, Mircea Drăgănescu…
Facebook
WhatsApp
TikTok
