Sunt, în viața fiecăruia dintre noi, oameni pe care nu-i putem uita, oameni care au însemnat ceva special în vremuri trecute, dar pe care-i păstrăm în amintirile noastre. Azi este despre un mare poet, pe nedrept uitat, de la moartea căruia au trecut, iată, șapte ani. „Suie târziu semn de răcoare peste câmpie / Caprele duc marginea lunii lângă fântână / neliniştea pare stol speriat de iasomie / şi frunzele-n aer par nesfârşite aşchii de lână”.
Așa scria, de mult, în anii studenției noastre, poetul Roman Istrati. S-a născut la Rădăuţi, la 7 septembrie 1955; ne-am cunoscut în vara lui 1970, la Zizin, într-o tabără a redactorilor de reviste școlare, coborâse din țara lui de sus, cu aerul rebel al unui Labiș renăscut, cu priviri scrutătoare și aspre, respirând poezia începuturilor lui.
Și apoi, viața ne-a adus alături, de multe ori, la concursul de admitere la Facultatea de Filosofie din București, în cele nouă luni de distopie militară cu termen redus, în orașul lui Brâncuși, în primul nostru an de facultate, locuind în camera 35 a căminului din Panduri, peste drum de Academia Militară. Și în multe alte întâmplări ale tinereții…
Roman Istrati avea să debuteze, la doar 23 de ani, la Editura „Eminescu”, cu placheta „Miezul adînc”, cu o prefaţă excepţională, scrisă de Constanţa Buzea. Următoarea lui carte, „d’istrati: jupânii”, a fost lansată abia în 7 septembrie 2015, adică în ziua în care Roman Istrati împlinea 60 de ani. În nopțile lungi ale studenției noastre, îşi amintea de Rădăuţii copilăriei sale, oraş faţă de care şi-a arătat iubirea fără margini.
Avea să moară la 62 de ani, tot la început de decembrie. S-a scris atunci în presa bucovineană: „Noaptea trecută, scriitorul, jurnalistul și profesorul sucevean Roman Istrati s-a stins din viață, la vârsta de 62 de ani, după o lungă şi foarte grea suferinţă. Dumnezeu să-l odihnească. (…) În iulie 2016, Roman Istrati a fost inclus în „Cartea valorilor bucovinene”, deschisă de Prefectura Suceava. (…) La momentul înmânării plachetei „Diplomă de Excelență”, Constantin Harasim i-a transmis profesorului Istrati că este un ambasador al patriotismului şi al românilor de pretutindeni. La final, vă prezentăm mesajul transmis de jurnalistul sucevean Sorin Avram, unul dintre cei mai apropiați prieteni ai lui Roman Istrati: „Scriitorul, jurnalistul, profesorul, fostul meu coleg şi amicul Roman Istrati s-a stins din viaţă după o lungă şi foarte grea suferinţă. Dumnezeu să-l odihnească! În urmă cu câteva luni, la rugămintea sa, am scris prefaţa cărţii „Rusu’ moralist”, care din păcate s-a dovedit a fi ultima sa apariţie editorială. Ruşii, vinovaţi de pierderea unui mare poet…”
Într-o noapte de iarnă a anului 1975, într-o încăpere mică din cazarma vânătorilor de munte cu termen redus, prin gemul înghețat al căreia se vedea Coloana lui Brâncuși, Roman Istrati a scris, alături de mine, eu vrăjit de cuvintele citite rar, în frigul de ianuarie, poezia de mai jos…
acuarelă
mamă, îţi scriu din catedrala Köln
enoriaşi de lână se închină
din mâna lui Iisus lumina cade
uscată ca un colţ de ghilotină
burghezi de stambă şi burghezi de lemn
sfioşi lasă bancnote prin altar
ştiu cruce-a face mult mai abitir
decât înjură ultimul birjar
banu-i pestriţ ca o putoare sfântă
vânduţii-i ling picioarele şi ochii
vândutele se dau la drumul mare
pentru rachiu şi pentru două rochii
mamă, îţi scriu din piaţa de la Köln
timpul e ars ca un coltuc de pâine
marchizul cu joben de cositor
îşi plimbă-ncet imaginarul câine
e toamnă, ploaia scuipă rar şi aspru
prin edificii luna-i un regret
ziduri se clatină şi-n cer un idol
se năruie încet, încet,
încet
Alt prieten scria că, „întotdeauna dornic să se înfățișeze lumii „cum se arată tatăl în copil”, întotdeauna fascinat de imaginea cosmică a tatălui, pe care și-l imagina aidoma celui ceresc, Roman Istrati avea să-mi explice indirect această evlavioasă adorație într-o albăstrie toamnă rădăuțeană, când ne-am întâlnit din întâmplare și avea să-mi povestească, pentru o foarte singură dată, că își caută tatăl, că omul bun, care l-a crescut, nu a fost tatăl lui biologic. Poetul observase că nașterea i-a fost înregistrată târziu, după câțiva ani, iar povestea asta i-a dat de gândit: nu cumva se trage dintr-un luptător din munți împotriva bolșevismului? Și-a întrebat mama, și ea zugrăvită într-o splendidă cosmicitate, dar s-a izbit de o dureroasă muțenie”.
„Țin minte / când am coborât în spate cu cerul / aici printre voi era seară / ţin minte şi-ntâia povară / când mi-am culcat trupul / odată cu gerul // tata m-a scăldat adânc / în pământ / şi m-a-mbrăcat în haina / cea mai frumoasă / Eşti fiul meu, de-acum / aşa am vrut / ia pâinea şi-o bucată de coasă / şi-n pumn – mi-a spus – / ia nişte lut / că-i de-al nostru şi-i sfânt”… Așa scria Roman Istrati, încercând să-și imagineze chipul și statura celui care i-a dat viață. Același prieten mai scria că Roman Istrati s-a născut târgoveț, dar tânjea atât de intens după lumea mitică a satului, încât i-a conferit tatălui său neștiut dimensiunea mistică a unui adevărat solomonar: „Departe mi se risipeşte casa / şi-ntre ruine tata fără chip / alungă fumul ploii din poveste / cu cai de-argint şi zmeii de nisip”… Căci, atunci „Când în grădină merii tatei coc / şi-n ape-mi cântă flaut de aramă / îmi creşte-n suflet grâul cel de-o seamă / cu toţi strămoşii adunaţi la joc”…
S-au păstrat, cred, numai 130 de poezii, mi le-a citit pe multe dintre ele în studenția noastră. În camera aceea de cămin, cu opt paturi, cu opt prieteni care-și începeau viața de studenți la filosofie și sociologie, Roman Istrati a scris cele mai multe dintre versurile volumului său de debut. Am, într-un dosar îngălbenit de vremuri, câteva dintre poeziile lui, dăruite în zile și nopți de povești și de confesiuni bucureștene…
cei mai răniţi soldaţi
războiul nu se face cu ode sau cuvinte
războiul nu îl fac reporterii de front
tranşeea este blidul sărăcăcios şi bont
în care libertatea stă-n boabele de linte
după ce spargi şuviţa de sânge inutil
cu regi buboşi şi doamne poţi face mare praznic
şi-alături, lângă regi, vezi lingav cum petrec
pe-un hoit de ceară muşte într-un festin obraznic
căci regii proşti îi naşte poporul la beţie
îi naşte o lumină care pe străzi vomită
un aer huligan care ridică fuste
cucoanelor căzute cu mâzga în ispită
cei mai răniţi soldaţi au rana înăuntru
ascunsă sub tunica subţire de nămol
cu unghia de mac dacă le zgârii fruntea
ai sentimentul aspru al unui trist viol
cei mai răniţi soldaţi au trup indiferent
cât văd cu ochii moartea li se întinde-n faţă
cu ţuica ce-i scuipată din ţevile de puşcă
se-mbată prin tranşee până le vine greaţă
vai, între curăţie şi umbră cum îi vezi
trecând aşa, răniţi, prin gândurile lor
la sete ei beau smârcul din coaja păpădiei
şi gura li se umple ca de un prost lichior
războiul nu se face cu ode sau cuvinte
războiul nu îl fac reporterii de front
tranşeea este blidul sărăcăcios şi bont
în care libertatea stă-n boabele de linte
împotriva lui Sisif
stăm aici aşteptând pe Sisif de o vreme
şi-n cameră fumul e ud de când zace
în candela scundă, uleiul se teme
şi arde în somn, fără pace
pe jos răsturnaţi mor sâmburii goi
din care cu frică băut-am povara
războiul pornit se întoarce-napoi
şi noaptea sub talpă-şi striveşte ţigara
aşteaptă un munte întreg de izbândă
acum, la sfârşit, pe umeri să-ţi cadă;
rachiul ne arde în piept cu osândă,
ce acru rachiu şi ce dulce zăpadă!
am tăiat din osia lungă a morţii
săbii cu care să baţi o cetate,
tâlharii ascunşi în măduva porţii
sărind te-or lovi pe la spate
şi vino, Sisif, căci începe să doară
vorba turnată-n ulcioare mărunte
sute ca tine aşteaptă afară
să vadă cerbii lovindu-se-n frunte
Viața ne-a trimis acasă, în locurile noastre atât de îndepărtate unul de celălalt, iar cu Roman Istrati am vorbit tot mai rar. Cu câteva săptămâni înainte de sfârșitul lui, ne-am regăsit la o lungă convorbire telefonică. Vorbea greu, părea părăsit de lume și de vremuri. Ne-am amintit întâmplări din studenția noastră, multe, despre locuri și prieteni… I-am repovestit una dintre întâmplările de atunci. Era o dimineață geroasă de noiembrie, încă adormiți, eu și el ne-am urcat în troleibuzul rece, în drum spre cursul de logică, de la prima oră. Troleibuzul era aproape gol, nu vorbea nimeni, amândoi așteptam, încă, să ne trezim de-a binelea. Când să plece troleibuzul din stație, auzim niște bătăi zdravene în ușile care se închiseseră și o voce de bariton intrată prin crăpătura de cauciuc. „Deschide, bă… deschide!”… Șoferul oprește și deschide ușa din spate, urcă o pereche ciudată, tată și fiu. Bărbatul avea aproape doi metri, era slab, deșirat, cu un palton prăpădit care-i trecea dincolo de genunchi, o căciulă rusească, d-aia cu clape groase peste urechi, iar de mâna lui dreaptă era atârnat un puști de vreo 6 ani, îmbrăcat tot așa, ca un cosmonaut învelit în straie de lână, împletite probabil de vreo bunică de la țară. Troleibuzul a plecat încet, era tot liniște, doar vocea nefiresc de subțire a tatălui continua să-l dăscălească pe cel mic. „Stai, mă, nu te mai freca de toate alea”, zicea tatăl. Dar cel mic nici nu se mișca pe scaunul lui. „Îți curg mucii, uite ce nesimțit ești”… Puștiul cu cap mare, pierdut în căciula de lână, se uita pe geam, nici nu părea să audă boscorodeala matinală paternă. „Și de ce n-ai mâncat tot laptele, o să mori de foame până diseară?” Troleibuzul oprise la semafor. În liniștea de noiembrie, din interior, s-a auzit brusc vocea nefiresc de groasă, de bariton mic, a copilului atacat de cuvintele subțiri ale tatălui. „Bă, a bubuit piticul, dacă nu mă lași în pace te spun eu lu mami că te-ai pișat în chiuveta din bucătărie”…
Prin telefon, râsul greoi al prietenului Roman Istrati a ajuns până aici, sub Turnul Chindiei. Somn lin, printre stele, dragul meu!
Facebook
WhatsApp
TikTok
