… Povestea nu s-a terminat aici. Peste vreo două săptămîni, timp în care băieții mă urmăreau pe unde apucau (între timp aflasem și care îmi erau colegii turnători), m-am înscris la un concurs de recitări din poeți selecționați, unul mai patriotard decît altul, printre care și Păunescu. Nu era obligatoriu Păunescu dar… un „nene” din comisia de selecție mi-a spus că neapărat trebuie să recit din acel poet, altfel nu mă înscrie. Biiine, am zis și m-am apucat de învățat, mai ales că acel concurs era… a doua zi.
Trebuie spus că pînă în acel moment și mă refer la anul 1977, Adrian Păunescu era foarte apreciat. Îmi plăcea, era un rimeur redutabil, avea esență, scria poezie adevărată, chiar dacă mai aducea osanale partidului și cîrmaciului. Cunoșteam tot ce scrisese, știam pe dinafară poezii de-ale lui, Îmi plăcea și Cenaclul Flacăra (axat mai mult pe poezie și pe folk pe atunci, nu avea mai nimic politic). Totuși rămăsesem cu gustul amar al acelei kilometrice poezii de după cutremur, gust amar care nu s-a mai stins după aceea.
Să revenim la concurs, dară. M-am înscris cu patru bucăți, una la alegere pe care o pregăteam pentru I.A.T.C. și trei din listă, patriotice. Una din cele trei era de Păunescu. Nu îi mai țin minte titlul. Avea, spre final, următoarele versuri:
Eu cînt conducătorul care-a știut și știe
Că sufletele noastre nu-s niște căi pustii,
Căci spre-a avea o țară bogată, demnă, vie
Sînt necesare fabrici și cărți, nu pușcării.
Intru eu în concurs, în ordine alfabetică, desigur, spun primele trei poezii și mă apuc de cea a lui Păunescu. Atunci am zărit în sală pe unul dintre băieții care mă anchetaseră cu vreo două luni în urmă, locotenentul major Urtilă (este pe lista celor ce au făcut poliție politică). Nu era singur, mai erau vreo cîțiva mascați în „spectatori”. Securiștii nu se mai sfiau, apăreau oriunde părea că s-ar putea „întîmpla” ceva. Și-atunci, demonul meu neastîmpărat m-a îndemnat să zic una tare, așa credeam eu. Așa că, cu patos și trăire, la finalul poeziei am zis primele trei versuri corect dar al patrulea a devenit:
Nu-s necesare fabrici și cărți, ci pușcării.
Și l-am spus imitîndu-l ușor pe Păunescu. Aplauze prelungite. Mă duc în sală, ca toți concurenții, de altfel. Nimeni nu se prinsese de „inversiunea” mea, nici securiștii aplaudaci. Și dacă se prindeau le spuneam că poate am greșit în focul recitării, că nu mi-am dat seama, îmi ziceam eu. Am luat marele premiu, cărți, stilouri și bani (300 de lei!) și dau să mă îndrept spre ieșire și dau în nas cu… Urtilă. Înghețasem. „Bravo dom`le, ești talentat, bravo! Ai văzut că știi ce trebuie să zici! Da dom`le, pușcării, asta ne trebuie, pușcării!”
Brusc, m-au luat toate căldurile.
Au mai fost astfel de episoade pînă în 1989 dar și după. Poate că le voi povesti cîndva. (va urma?)
Puiu JIPA este actor la Teatrul „Tony Bulandra”, regizor, poet și dramaturg, târgoviștean de strada Liniștei și republican de Ploiești…
Top of Form
Facebook
WhatsApp
TikTok
