Aproape jumătate din viață mi-am petrecut-o în comunism. Mai precis, 32 de ani. De la 19 ani am avut de-a face cu oamenii sistemului: activiști, securiști, milițieni, turnători. De ce de la 19? Pentru că pînă atunci am fost considerat doar un puști rebel, vag nonconformist (atît cît se putea accepta pe vremea aia de la un orfan de tată comunist), arțăgos, cu vorbele la el. De la școală învățasem că nu te poți opune sistemului și, mai ales, oamenilor lui. În ultimul an de liceu am fost luat din clasă de băieții de la Secu(ritate) pentru „delict de opinie”. Mai precis, criticasem într-o pauză o poezie a lui Păunescu, lungă cît un cearceaf, în care îl pupa în dos pe Ceaușescu de cît e el de grijuliu cu poporul. Era la scurt timp după cutremurul din 1977. Mai eram acuzat și de răspîndirea de „informații false auzite la Europa Liberă”, ceea ce era adevărat, doar că nu erau false. A! și pentru bancuri cu Ceașcă, la care, trebuie să recunosc, mă pricepeam, mai ales la imitarea vocii. M-au anchetat, m-au înjurat, m-au amenințat, ba chiar am încasat vreo 2-3 scatoalce. Voiau să le dau o declarație că mă dezic de tot ce spusesem. Altfel, mă dădeau afară din școală și nu mai puteam să dau la Teatru și pe maică-mea o retrogradau la locul ei de muncă. În plus, dacă turnam colegi, rude, prieteni scăpam și chiar puteam să „mă îmbogățesc”, ziceau ei. Așa că… le-am dat declarația, care suna cam așa: Suptsemnatul… declar că intruziunea organelor de partid în elementele propriei mele gîndiri este falsă și neavenită, deturnîndu-mă de la un comportament cerebral dezinhibat de orice opreliști și aducîndu-mă în stare de receptacol al unor idei de care sînt complet străin mă face să fiu în dezacord total cu tot ceea ce îmi inhibă sănătatea mea morală și psihică.
După ce a fost citită de vreo cîțiva băieți cu ochii albaștri, chiar cu voce tare de doi dintre ei, am luat prima scatoalcă. „Băă, tu nu scrie ce vrei tu acolo, scrie ce trebuie, băăă!”. Și am scris: Ce trebuie, băă! Ce trebuie, băă! Ce trebuie, băă! De vreo 50 de ori. Apoi am primit a doua scatoalcă. „Ești șmecher, ai? (înjurătură de mamă)”. I-am întors înjurătura, pe negîndite. Și tot pe negîndite am adăugat: dacă tu mă-njuri, te-njur și eu, ce ești mai cu moț? N-a spus tovarășul că toți sîntem egali? Păi, dacă tu dai în mine, dau și eu în tine, că e legitimă apărare! Și am mai luat o scatoalcă. Ultima. „Băăă, nu mai scrie ce-ți bășește mintea, scrie ce trebuie, să fim și noi mulțumiți, să fie și mămicuța ta mulțumită! Băăă, îți rupem degetele, băăă!” Și eu cu ce mai scriu? Nu mai bine dau eu un telefon la colonelul A., să-i spun cum vă purtați cu elevii?
Colonelul A. era șeful garnizoanei. La auzul numelui băieții au încremenit. M-am prins că știau de prietenia mea cu fata colonelului. Făcuseră prostia să mă ia din clasă, de față cu colegii mei, iar vreo doi dintre ei erau prieteni comuni cu fata. „Uite ce e, tovarășe, noi îți dăm drumul acuma dar să știi că o să te urmărim foarte atent. Nu te mai lua de știi tu cine, nu mai comenta, fii băiat bun, stai potolit. Hai, du-te și ai grijă la scări, că nu se știe.”
Povestea nu s-a terminat aici. Peste vreo două săptămîni, timp în care băieții mă urmăreau pe unde apucau (între timp aflasem și care îmi erau colegii turnători), m-am înscris la un concurs de recitări din poeți selecționați, unul mai patriotard decît altul, printre care și Păunescu. Nu era obligatoriu Păunescu dar… (va urma)
Puiu JIPA este actor la Teatrul „Tony Bulandra”, regizor, poet și dramaturg, târgoviștean de strada Liniștei și republican de Ploiești…
Facebook
WhatsApp
TikTok
