Ridic ochii şi privesc nelămurită Străin(a/ul) din faţa mea, ca şi cum întâia dată i-aş vedea chipul, i-aş simţi mirosul, aş sfredeli cu întrebări în ochii…miraţi. „De ce sunt oare ochii ei/lui miraţi?” mă întreb cu o linişte pe care, paradoxal, o simt atât de grea în suflet, în minte…„Mă cunoaşte de undeva?” e întrebarea ce-mi răscoleşte prin gânduri…„Şi dacă da, de unde oare? Ne-am întâlnit vreodată?”
Mă surprind cu nemulţumire, cum îmi frământ mâinile, a neputinţă şi mi se pare caraghios ca trecută de vârstele acumulării experienţelor de multe experienţe, să am un fel adolescentin, atât de deschis, de exprimare a unei emoţii interioare.
Mă-ntreb în fugă, dacă nu cumva am şi roşit, dar trec repede peste gând, atunci când mă cheamă la realitate cuvinte de neînţeles, ce lovesc asemenea unui clopot în interiorul căruia mă aflu: „ E chiar atât de dificil să-ţi recunoşti….???” /„Ce e dragă cu tine, parcă nici n-am fi….?!” /„Sper că … o poţi recunoaşte, totuşi, chiar şi într-o mie de oameni!!”.
Realizez că nu chipurile îmi sunt străine, ci ei, ca… tot, ca esenţă.
Complet năucă mă străduiesc zadarnic să înţeleg: cum şi când se poate întâmpla, ca oameni atât de prezenţi în lumea ta mică, să devină personaje din filmul altcuiva, doar al tău, nu…
Îţi aminteşti doar de visuri frânte, de rupturi nesemnificative, de cuvinte fără vreun ecou. De ele toate, cele care sapă adânc, fără răgaz, în vreme ce noi avem adormită dorinţa de a păstra vii, legăturile ce ne leagă de ceilalţi…
MARIANA OPREA STATE este absolventă de istorie și filosofie, consilier la Serviciul Județean Dâmbovița al Arhivelor Naționale și vecină cu serele de flori ale Târgoviștei…
Facebook
WhatsApp
TikTok
