Să nu vă imaginaţi însă cumva,- cei care n-aţi fost privilegiaţi aşa, ca noi, cei cu copilăria rămasă undeva în anii ’70-’80-, că pe străzile cu case din oraş adia vreo urmă de plictiseală!
Feriţi de izolarea adusă de încremenirea pe vreo canapea, în faţa celui mai nou joc …online, alergam în zilele frumoase, blând-calde, ale vacanţei de vară, cu plete-n vânt şi-n nări,miros de ploi scurte de vară, de mere şi pere coapte; cu un colţ de pâine cu magiun, înşfăcat în grabă, ne adunam pe strada copilăriei mele, vreo 15-20 de vecini, de vârste foarte apropiate. Jocurile erau cam aceleaşi, terenul de desfăşurare era diferit, mai exact toată acea parte a străzii care se înfunda , ferindu-ne de… disconfortul creat de întreruperea, de vreo maşină, a unui joc, tocmai când acesta devenea mai palpitant. Rămâneam în lumea noastră, până când bunica venea să ne bage în casă, târziu, după ce ignoram în mai multe rânduri, orice tentativă a ei, de a ne aduce la masa de seară.
Aţi observat probabil, cum copilaşii refuză, adesea, jucării costisitoare( spre disperarea celui care le-a cumpărat!!), în favoarea unor obiecte din jur, al căror rol nu are vreo legătură cu ideea de joacă? Ei bine, deşi copil foarte cuminte, în multe rânduri am abandonat jocul copilăresc, în favoarea surogatelor, ca în fatidica zi în care, o goană nebună prin fabrica vecină, într-un uriaş căruţ de fier, m-a dus pe masa unui spital, unde medicul a avut de „reparat” un cap spart(!!); şi a făcut-o bine….cred….
M-am oprit? Ei, aş!! Am ales de-a v-aţi ascunselea tot într-un peisaj bizar, motiv să mă împiedic în fuga mea, într-un fier dintr-un beton distrus. Pe o altă masă de spital, asistentele mi-au cules cu penseta, pietricelele din genunchi…
La un inofensiv şotron, sora mea şi-a aruncat piatra…tot în cap, dar măcar ea era „căpriţa”, cea căreia niciodată nu i se închideau rănile din coate şi genunchi, de la toate căzăturile adunate…în fuga mare.
Săream coarda şi ne făceam „corturi” sau case în care eram singuri stăpâni, adunând, spre disperarea mamei, pături, cearşafuri, perne, ca să le aducem cât mai aproape de original! La bunici, străbăteam toată uliţa prin praf, pentru a merge să inspectăm lanurile de porumb, căci „se lăsa”, întotdeauna, cu porumb copt în jar, pe malul bolovănos al gârlei pe care o priveam cu tristeţea celui ce nu ştie a înota; ne speriau gâştele, noi speriam la rândul nostru raţele, într-o exuberantă goană cu picioarele goale, prin curtea pietruită.
Când începea şcoala, altfel de jocuri ne ocupau aproape în întregime timpul, neîmpovărat parcă, de mulţimea temelor şcolii de azi: erau toate cercurile pe la care am trecut, la Casa Pionierilor. Mergeam cu mare plăcere în acel loc, care avea avantajul de a fi unul absolut deosebit( atât clădirea în sine, cât şi zona cu verdeaţă şi multe leagăne, în jurul ei), aşa că am fost…”pasionată”, pe rând, de pictură, ştiinţe, pirogravură, dansuri, teatru, vioară, chitară…
MARIANA STATE este consilier la Serviciul Județean Dâmbovița al Arhivelor Naționale, absolventă de Istorie și filosofie și dâmbovițeană de pe Ialomița…
Citeşte şi
Dana NEACȘU, în AMERICA LA NOI ACASĂ scrie despre PITITA copilăriei (în Pucioasa natală)…
Cătălina CRISTACHE, în PLIMBĂRI BUCUREȘTENE povestește despre UN JOC ARGINTIU…
Constantin VAENI, despre JOCUL DE-A ROMÂNIA, în rubrica ÎN CALEA LUPILOR DE IERI ȘI DE AZI…
Dor de copilărie în POEZII, cu doamna Constanța POPESCU…
Mihai Bogdan VLĂDUCĂ , juniorul nostru, despre jocurile copilăriei sale, abia încheiate…
Joc/joacă în AȘA O LIPSĂ DE INCULTURĂ, de Maestrul Puiu JIPA…
Leapșa cu părinții în REFLECȚII PEDAGOGICE, rubrica săptămânală a Alexandrei VLADOVICI…
Mendebilul și flacăra violet a nostalgiei, în CULTURA ONLINE, cu Daniel TACHE…
Amintiri din copilărie (blocurile, jocurile), cu Radu STATE în CULTURĂ ȘI ISTORIE (recentă)…
Arta lui Magister ludi, în CULTURA URBANĂ a lui Pompiliu ALEXANDRU…
Jocurile copilăriei? O întrebare în CULTURA LA MARGINEA ȘOSELEI, cu Teodor Constantin BÂRSAN…
Joc și joacă și în PICĂTURA CHINEZEASCĂ…
Romanul foileton A DOUA FAȚĂ joacă episodul al șaptesprezecelea…