TÂRGOVIȘTENI ÎN SUFLET ȘI ÎN GÂND – Iuliana RICH – Doruri și miasme

   E vremea castanelor și în Marea Britanie… Mă uimește uneori similaritatea florei din Țara Galilor, cu cea din România. Poate că privesc mai atent natura, pe măsură ce învăț să o apreciez mai mult, dar primăvara a început în ambele țări cu narcise și lalele, au urmat apoi magnoliile, florile de măr și de cireș, lalelele, garofițele, castanii, trandafirii și floarea de soc. Apoi teii… 

   Selma Iusuf scria în Dilema Veche,  în articolul cu titlul ,,Legende urbane – Iubesc oraşul‘’ , referindu-se la percepția sa olfactivă asupra Bucureştilor, că atunci când revine dintr-o altă parte a Europei, orașul ei, Bucureștiul,  o pălmuieşte ,,fără fineţuri, cu cele mai contradictorii miresme şi miasme.‘’ Și spunea: ,,Jap-jap! Una după alta, fără contenire, scatoalca olfactivă te lasă uşor confuzat, cu o vagă durere de cap şi cu nostalgii după salata de vinete a mamei la o simplă traversare de la periferie spre centru. Împletite, tocanele bătăioase, cu ceapă iute, de la ferestrele larg deschise ale bucătăriilor din blocuri şi apoi mustind adânc prin părul şi hainele gospodinelor din metrou.’’ 

   Așa și cu mine, mirosurile florilor îmi amintesc de Târgoviște. Mirosul îmbălsămat și dulceag al teilor, mirosul proaspăt al florilor de soc vindecătoare, mirosul puternic al crinilor imperiali (de sfârșit de an academic), al micșunelei (de început de toamnă), cel exotic al mâinii maicii Domnului (care creștea abundent pe gardul casei bătrânești de la Gheboieni și pe care bunica, preoteasă, nu ne lăsa să o rupem și să o punem în vaze) și cel al mărgăritarului pe care îl duceam la biserică, de Paște… Castanii, însă, erau punctul de referință în copilărie, pentru că Bulevardul era un fel de Via Apia spre Clubul (pe atunci) Petrol și spre Gară. Spre internatului Liceului 2, peste drum de actualul Teatru ,,Bulandra’’, mă lăsase mama să petrec o săptămână, în timpul olimpiadei naționale de istorie din clasa a X-a. La acea olimpiadă națională luasem numai premiul II, pentru că de vreo lună devenisem fata profesorului de română care avusese îndrăzneala să o corecteze gramatical la ședințele de ,,ideologizare’’ pe secretara de la județeana de partid și (tot tata) vorbise împotriva Regimului…  Cu mult înainte însă, elevi de primară fiind, colectasem năzdrăvanele castane de pe Bulevard, cu școala. Aveam norme, dar castanelor năbădăioase nu le păsa de cifrele cincinalului. Se rostogoleau mai departe, ca într-un joc numai de ele știut. 

   Miasmele mă duc înapoi, cu gândul la ciocolatele cu rom, la mascotele de la cofetăria hotelului ,,Dâmbovița’’ (pe care le-am regăsit ,,tal y como’’ în Ronda), de biscuiții                 ,,Tismana’’ și de covrigii însiropați și plăcintele sârbești, cu brânză și stafide, de la patiseriile Târgului. 

   La capătul dinspre Centru domnește Casa Sindicatelor, unde, pe atunci,  participam la spectacole, și eu și fratele meu Sorin, ca recitatori și prezentatori. Am avut vreodată emoții? Sigur că da! Însă cu înfrigurare așteptam să facem parte dintr-o lume artistică profesională, unde erai încurajat să îți depășești limitele. Tot aici mergeam la ,,Crizantema de Aur’’, unde ascultam voci de aur, la spectacolele de teatru, cu cei mai talentați actori români, la Cenaclul ,,Flacăra‘’ și ,,Cântarea României’’ (pepiniere de talent), ca și la tot felul de ateliere artistice și culturale și cursuri pentru toate gusturile. Toate, ca și Biblioteca, aflate sub supravegherea atentă a domnului director (de o gentilețe deosebită) Mihai Alexandru. 

   Aceiași castani au fost martorii oculari ai Revoluției, care ne-a găsit la coadă la brânză, în vacanța de iarnă studențească. Acea seară a întrerupt brutal obișnuita coadă la alimente, dar din fericire nu am fost prinși în schimburile de foc din fața Mitropoliei. Alții, însă, nu au fost la fel de norocoși. 

   Și-atunci, cum să nu-mi aduc aminte? Castanii poartă cu ei amintirea acelor vremuri tulburi, care aveau să ne schimbe definitiv viața. Și, ca un făcut, aproape de locul unde stau în Cardiff, revăd teii, florile de soc și mâna maicii Domnului și castanii care mi-au însoțit copilăria. 

   Copacii au o extraordinară capacitate de a se adapta. Poate că, auzind glasurile copiilor (precum copacii din povestea uriașului egoist, scrisă de Oscar Wilde), acești castani înfloreau, bucuroși de efervescența copilăriei, și apoi își ofereau roadele, nouă, copiilor Târgoviștei. 

   Castanii știau că, după furtună, vor întâlni un om, o pasăre și chiar… o stea.  

 

Iuliana RICH e „târgovișteancă în suflet și în gând”, chiar dacă trăiește, de mulți ani, departe de orașul ei…