Am avut atât de mulţi vecini in primii 18 ani de viață și ei mi-au populat viața atât de intens și fără să mă întrebe dacă le dau voie înăuntru, că nu am putut face prieteni, cu o singura excepție, despre care voi vorbi mai jos. Amintirile despre vecinii care mi-au canibalizat dorinţa de prieteni, încă provoacă un amestec de furie si toleranță pentru condiția umană, de starea mea umana, pentru lipsa de libertate care vine cu spațiile mici insalubre și teroarea suferită în timp ce învățam cum să navighez prin viață într-o casă de sticlă.
La început m-am bucurat că nu puteam să fiu singură, că aveam tot timpul pe cineva cu care să prindem broaște și mormoloci, să ne murdărim în băltoace, să mergem pe deal la Pătrana, ca să ne dam cu sania, să jucăm şotronul sau să ne dăm in leagăn. Apoi, când tot ce auzeam era despre fete sărutând băieți și cum ele atrăgeau băieții, priviţi ca imbecili uşor de manipulat, deci cine vroia așa ceva – în nici un caz eu! – și alte lucruri mărunte, când ce mă interesa pe mine era lumea din afara scării de bloc, unde din întâmplare mă născusem, atunci am vrut să pot să fiu singură. Când am realizat nemernicia condiției mele, în acel moment am vrut să pot să fiu singură. Din nefericire, tot atunci an înțeles că nu pot. Fie că stau în interiorul apartamentului sau afară, vecinii vor știi exact ceea ce fac, dacă trag apa la WC sau daca adulţii din familia mea îşi petrec nopţile la partide de poker sau doar bând cu prietenii sau dacă mama a fost supărată sau şi-a șters vreo lacrimă de pe obraz. Ei au știut si când mi-am îmbrățișat mama și-am promis că o voi face fericită şi tot ei au ştiut când nu mi-am ţinut promisiunea. Ei au ştiut şi când fiind în anul I la drept m-am întâlnit cu un vecin de scară pe stradă în Cotroceni. Și când am făcut dragoste cu el, vecinii au ştiut, pentru că nu a fost doar el în pat cu mine, ci întreaga scara de la bloc, părinţii şi sora lui venită cu soţul şi vecinii lor de palier. Iar când am rămas însărcinată, sarcina mea a fost văzută ca aparţinându-le şi numai o nuntă mare de bloc mă mai putea aduce in rândul lumii… de la bloc.
Acum, adevărul e că toată această poveste cu vecini poate fi văzută ca o reconstruire a romanului Pot-Bouille, al lui Emile Zola – versiunea filmată e cu Danielle Darrieux si Gerard Philipe -cu burghezia foarte mică a României socialiste din 1986. Mama şi cu mine eram versate în romantism și naturalism francez, dar şi în romantismul realist american, în special Scott F. Fitzgerald. Și, deşi în liceu am urmat regimul de îmbunătățire fizică şi spirituală a lui Gatsby , ştiam că Gatsby e ficţiune, şi deci contrar credinței lui Gatsby, trecutul nu se repetă. Deci, am decis că Pot Boille trebuie să fii fost interesant în 1882, dar nunta cerută violent de vecini nu e pentru noi, in 1986. Am ales varianta avort ilegal pentru mine, iar pentru mama evadarea de la bloc la casă, pe strada Libertăţii – ce nume poetic. Casa noastră era exact peste drum de casa unde a locuit singura mea prietenă din copilărie şi din prima parte a adolescenţei. Ce ironic, ea murise cu doi ani înainte să devenim vecine-prietene!
Și toată această mare introducere, pentru a ajunge in sfârșit la fosta prinţesă Elena Donici, Doamna Donici pentru elevii ei. Nu cred că ştia că era prietena mea, de fapt singura mea prietenă. Nu cred că ştia că era mentorul meu. Nu cred că ştia ca era mântuitorul sufletului meu, până in ziua în care a murit, prea devreme pentru a mă ghida prin perioada mea Zola sau perioada mea albastră, dacaă preferaţi Picasso. Pentru că această scriere se dorește a fi o odă pentru vecina care nu a fost, dar pe care am vrut să o am.
Când familia mea s-a mutat peste drum de Doamna Donici, ea nu mai era cu noi, dar amintirile rămăseseră: toate orele noastre săptămânale, conversațiile noastre, lecturile din Paris Match, răsfoirile de albume cu fotografii din Paris şi Grecia… Ea m-a învățat atât de mult, mult mai mult decât limba engleză.
Totul a început când, la vârsta mea înaintată de 6 ani, mama a organizat un grup de 5 copii pentru a lua ore săptămânale de limba engleză cu ea. Fiecare trebuia să plătim 10 lei pe oră. Deși la 76 de ani, Doamna Donici era tânără sufleteşte, energică, plină de farmec şi umor, și capabilă să-şi câștige existența predând engleză și franceză și atât de mult mai mult. Unul câte unul copiii din grupul meu s-au plictisit de engleză şi s-au retras. În numai câteva luni, rămăsesem singura elevă pentru acea oră. Eram fericită, dar pentru mama însemna că trebuie să adune 20 de lei pe oră, dublu, pentru că ora era privată acum. Suma aceea pentru noi era o sumă mare. Cum luam şi lecţii de pian, mama mi-a cerut să aleg între engleză şi pian. Nu ne puteam permite amândouă. Am ales să fiu cu prințesa mea. Prima mea alegere și una dintre cele mai bune. În ani am început să împrumut cărți de la ea și apoi stăteam seara să le discutăm. În acest fel puteam să o vizitez în afara orei mele săptămânale. Când mama gătea ceva bun, imediat puneam ceva deoparte să-i aduc Doamnei Donici. Niciodată nu stăteam doar cinci minute. Când nu aveam ore ,intram pe poartă si mergeam lângă casă sub unul din geamurile apartamentului ei – apartamentul ei era în pod – şi trăgeam de un cordon agăţat la un clopoțel lângă geamul ei. Când era acasă, îi împărtăşeam totul. Dacă aveam ceva pe suflet sau de ce nu aveam ceva pe suflet, dacă îmi plăcea ceva sau nu, şi pentru orice situație avea o trimitere literară şi cum știa ce citesc întotdeauna le făcea la cărți pe care le cunoşteam, ca să înțeleg cu ușurință sfatul ei. Ea m-a făcut să văd peste scara mea de bloc cu oamenii ei diferiţi de ce vroiam eu. Ea mi-a dat încredere în mine, în puterea mea de a decide şi a alege şi în dorința mea de a vedea lumea, de a deveni bine educată şi a lăsa în spate ce trebuia lăsat în spate. Cu trecutul ei complex – de la prinţesă la dascăl plătit de cei care-i luaseră pământul – ar fi putut să devină Miss Havisham, iar eu aş fi putut sa-i fiu o Estellă. Dar Doamna Donici nu a fost interesată în a recreerea lui Dickens în Pucioasa. Lecţia ei pentru mine şi pentru toţi elevii ei a fost un Opus care se numea Carpe Diem. Interesant, Harvard are acelaşi motto. Doamna Donici a ridicat ştacheta pentru ceea ce constituie comportare umană decentă foarte sus, iar eu încerc în fiecare zi, de atunci, să o menţin.
Când ea a murit, la 86 de ani, m-am dus să-mi prezint omagiile cu eleva ei favorită, trist dar adevărat, nu am fost eu, cu Camelia. Camelia era cu mai mult de zece ani mai în vârstă decât mine şi poate de aceea nu eram geloasă pe norocul ei sau poate nu sunt o fire geloasă. Apoi eforturile mele în învățarea limbii engleze erau diferite de ale Cameliei, care devenise profesoară de limba engleză și era atunci profesoara mea de engleză la liceu. Probabil, ca foste eleve ale Doamnei Donici, eram marcate să devenim prietene și am devenit. Puteam, astfel , să dăm sens vidului lăsat de Elena Donici în viața noastră.
Camelia, soţul ei şi eu eram undeva mai departe de coșciugul deschis, unde corpul tot frumos al Doamnei Donici se odihnea. Era linişte. Era vară. Nu era prea cald şi totul era armonios, până când vecinii mei din Pot Bouille au năvălit ca hunii făcând zgomot necivilizat şi hăulind moarta. Eram sigură că niciodată nu schimbaseră un cuvânt cu Doamna Donici. Eram convinsă că nu ar fi avut despre ce să vorbească, pe lângă „a venit pâinea?” dar ei s-au apucat să o atingă, să o mângâie şi să o sărute şi să comenteze cum era îmbrăcată sau dacă a fost supărată la ultimul moment sau de ce a murit acum şi nu la altă dată. Am fost atât de jenată… Am schimbat priviri cu Camelia. Amândouă ştiam ca sunt vecinii mei care se dădeau in spectacol, fie fără să ştie, fie fără să le pese.
Eram doi ani mai departe în timp de aventurile mele de pe scara de serviciu, sau Pot Bouille, ca să mă exprim poetic. Aș fi putut să știu de atunci, că dacă te urci pe scara de serviciu e foarte greu să ieşi afară pe scara din faţă, dar probabil că am văzută-o ca o provocare, ca un test al naturii mele umane şi de aceea m-am aruncat cu capul înainte. Nu voi știi niciodată dacă intenţionat sau din pură nepăsare, dar când am deschis uşa scării de serviciu am târât-o cu mine pe mama… Si doar îi promisesem că o s-o fac fericită şi vecinii nu vor avea ce să vorbească…
DANA NEACȘU este doctor în filosofie, lector de drept la Columbia Law School și profesor adjunct la Barnard College, Columbia University și, desigur, vecină veche cu Ialomița…
Facebook
WhatsApp
TikTok
