Pitita e un joc pentru copii. Pentru că ceea ce am găsit pe Wikipedia nu este foarte clar, uite, aici este o descriere mai bună a jocului: pitita e un joc pentru copii în care un număr de jucători se ascund, în timp ce altul, de obicei copilul mai puțin popular, se duce într-un colț sau după un copac și cu ochii închiși va număra până la 100, să zicem, apoi deschide ochii și spune:
– Gata sau nu, eu vin după voi!
Sau așa ceva… Apoi, începe să-i găseascaă pe toți jucătorii ascunși. Ultimul jucător găsit câștigă jocul. Uneori, pitita este un mijloc de a spune unuia dintre copii că nu e popular cu copiii ceilalți.
Una dintre amintirile mele dragi de copil e din vara în care am devenit suficient de curajoasă pentru a juca pitita și a mă ascunde într-o pivniță cu alți copii din blocul în care familia mea închiriase un apartament. În vara aceea, dupa multe jelenii, mama care era convinsă că fetele poartă doar rochii de culori deschise și pantofi de lac cu ciorapi albi, îmi cumpărase o pereche de blugi și băieții m-au tratat ca pe unul dintre ai lor și m-au invitat să joc pitita. M-am pitit in spatele butoaielor cu varză murată și castraveciori murați, care miroseau groaznic în timpul verii. Nu era lumină electrica în pivniță și frica de șobolanul ocazional făcea pivinița ultimul loc de explorat și de găsit de către jucătorii de pitita. Numai frica de „a se pune” și a căuta în jocul următor il făcea pe căutător să vină în pivniță și să încerce să ne găsească după sunetul vocii sau al tusei. Erau seri în care izbucneam adesea în râs și lunga vară trecea mai repede și mai ușor.
Cred că Putin chicotește ca un șarlatan norocos la ghinionul lui Obama, cu pitita lui Snowden. Snowden stă ascuns la vedere și Obama îl caută în zadar, pentru că Obama a adus America acolo unde Bush o adusese înaintea lui – bătăușul nepopular… Să mă explic… Nu am mai jucat pitita de mai bine de 30 de ani – desigur, cu unele excepții mărunte pentru părinți și copii – dar, ca toți ceilalți, știu că dacă unul „se pune” tot timpul, e un semn că nimeni nu vrea să se joace cu el, și singura cale de ieșire din stigmat este să se schimbe. În cazul în care bătăușul „se pune”, bătăușul înțelege că fie se oprește din bătutul din plăcere, fie că o să „se pună” la nesfârșit.
Cu câteva săptămâni în urmă, lumea întreagă a văzut dovada că guvernul american spionează pe toată lumea. Când am fost arătați cu degetul am avut un zâmbet feciorelnic pe buze, deși când huliganii sunt prinși cu mâța’n sac, zâmbetul aștepat e de rușine. Până când Obama abordează acel zâmbet de rușine, tare mi-e teamă că singurul loc pentru America la jocul de-a pitita o să fie singuraticul jucător care „se pune” și pe care nimeni nu vrea să-l ajute să găsească pe nimeni.
Dar poate nu văd eu lucrurile bine, de, miopia…
DANA NEACȘU este doctor în filosofie, lector de drept la Columbia Law School, din New York, profesor adjunct la Barnard College – Columbia University, dar și dâmbovițeană de Ialomița…
Citeşte şi
Cătălina CRISTACHE, în PLIMBĂRI BUCUREȘTENE povestește despre UN JOC ARGINTIU…
Constantin VAENI, despre JOCUL DE-A ROMÂNIA, în rubrica ÎN CALEA LUPILOR DE IERI ȘI DE AZI…
Dor de copilărie în POEZII, cu doamna Constanța POPESCU…
Mihai Bogdan VLĂDUCĂ , juniorul nostru, despre jocurile copilăriei sale, abia încheiate…
Joc/joacă în AȘA O LIPSĂ DE INCULTURĂ, de Maestrul Puiu JIPA…
Leapșa cu părinții în REFLECȚII PEDAGOGICE, rubrica săptămânală a Alexandrei VLADOVICI…
Mendebilul și flacăra violet a nostalgiei, în CULTURA ONLINE, cu Daniel TACHE…
.Amintiri din copilărie (blocurile, jocurile), cu Radu STATE în CULTURĂ ȘI ISTORIE (recentă)…
Arta lui Magister ludi, în CULTURA URBANĂ a lui Pompiliu ALEXANDRU…
Jocurile copilăriei? O întrebare în CULTURA LA MARGINEA ȘOSELEI, cu Teodor Constantin BÂRSAN…
Joc și joacă și în PICĂTURA CHINEZEASCĂ…
Romanul foileton A DOUA FAȚĂ joacă episodul al șaptesprezecelea…
Facebook
WhatsApp
TikTok
