Încă o seară „de colecție” la Teatrul din orașul nostru, cu Răzvan Vasilescu, unul dintre marii actori de azi…
În urmă cu foarte mulți ani, într-un Târgu-Jiu prăfuit am „locuit” nouă luni, ca militar cu termen redus, într-o „vecinătate” specială cu viitorul mare actor, într-o cazarmă în care toate pericolele veneau dinspre „Coloana Infinitului”. Aviație inamică la joasă înălțime, răcnea un locotenent idiot și noi toți ne culcam în praful patriei gorjene, într-o experiență distopică, repetată cu stăruința anotimpurilor înșelătoare de atunci.
Acum câțiva ani aici, la noi acasă, pe scena Teatrului Tony Bulandra, l-am reîntâlnit pe Răzvan Vasilescu, într-un spectacol excepțional, un monolog uluitor și dens, după Profu, de Jean-Pierre Dopagne. O sală plină a respirat sacadat, la cuvintele rostite de el. Profu are cea mai frumoasă meserie din lume, spunea el din marginea scenei. E ca pământul, face sămânţa să încolţească. Erou modern, el refuză să se dea bătut, visează să-i redea şcolii sufletul pierdut. Acest idealist, zdruncinat de violenţa din mediul liceal, comite o faptă ireparabilă, îşi împuşcă elevii din ultimul an de liceu. Elevii sunt ca animalele, nu inteligenţa îi conduce, ci instinctul. Autorul ne altera amintirile zilelor de şcoală, pentru a ne speria, pentru a ne face să râdem şi, mai ales, pentru a ne da de gândit. Am amețit, atunci, în plușul moale al scaunului meu. Și eu am fost profu foarte mulți ani, am „dat” generații multe, de oameni inteligenți, de intelectuali adevărați și detașați, adesea, de lumea meschină în care trăim; mă tot mândresc cu asta. Am trăit vremuri mai bune și mai rele, dar am renăscut mereu alături de ei.
Apoi, mai de curând, l-am revăzut pe Răzvan Vasilescu, tot pe scena Bulandrei noastre, în Sfârșit de partidă, tulburătoarea meditație despre viață și moarte, montată de un mare regizor, cel care a făcut istorie în Târgoviștea noastră, Mihai Măniuțiu. „Partida” care se sfârşeşte e viaţa însăşi, sfârşitul întrupându-se în personajele de pe scena ca o navă cosmică, într-un decor fastuos, și prefigurând dispariţia lentă a tot ce e uman în ei: compasiune, înţelegere, dorinţă, dragoste. Tensiunea e uriașă, neliniştea, angoasa şi, totuşi, emoţia puternică au cucerit definitiv spectatorul. A fost o poveste în care limbajul beckettian ordonează, cumva, o lume haotică. Răzvan Vasilescu a fost impresionant…
Iar aseară, scena a strălucit din nou, cu Răzvan Vasilescu în „Era ok și la 60”, o poveste -cum s-a scris – despre micile minuni și plăceri, despre abandonurile și paradoxurile vieții unui om care își descoperă în fiecare zi bucuria de a trăi. Actorul ne-a povestit, aparent cu umor și ironie, despre cum i s-a schimbat imaginea asupra vieții, odată cu înaintarea în vârstă. Totul pare o narațiune dramatică relaxată (dar nu e…), plină de sinceritatea cu care face „haz de necaz”, el schimbând rutina teatrală într-o lecție de viață, spusă cu mirare și cu uimire adevărată.
Și ce-am mai înțeles, aseară, din impresionantul său monolog teatral? Se spune că timpul dă formă bătrâneţii, un filosof ajuns la vârsta pe care nici nu mai știa să o măsoare a scris că bătrâneţea e încununarea unei vieţi, o etapă de viaţă şi nu o boală. Totuşi, unii oameni moştenesc o uzură precoce, fiindcă bătrâneţea începe atunci când crezi că poţi face toate lucrurile ca în tinereţe, dar le laşi mereu pentru mâine. Noi suntem ca o părere, a încercat să ne spună actorul, eşti bătrân atunci când la ieşirea din camera duşului eşti bucuros că s-a mai aburit oglinda. Se crede că bătrâneţea e, de obicei, o amputare a elanurilor, printr-o curgere domoală a experienţei, o întoarcere către trecut, care se însufleţeşte prin forţa amintirilor, pentru că viitorul este mort. Un genetician credea chiar că e posibil să resetezi celulele, pentru ca ele să se comporte ca la începutul vieţii şi să înlături cauzele îmbătrânirii, nu doar să tratezi simptomul ei. Iar personajul de pe scenă pare să zică: asta e, bătrâneţea este ca o iarnă pentru ignorant şi precum secerişul pentru înţelept, un lucru drăguţ la bătrâneţe e că poţi să fluieri în timp ce te speli pe dinţi. Și mă mai gândeam, ascultându-l pe Răzvan Vasilescu, la bătrânețea furată, un naufragiu, cum zicea de Gaule… Bătrânețea este, adesea, un amestec de melancolie și de iritare, chiar dacă se spune că niciun bărbat nu este prea vârstnic pentru o fată bătrână. Bătrânețea este atunci când începi să spui că niciodată nu te-ai simțit atât de tânăr. Nichita Stănescu scria că: „nu sunt bătrân, sunt străvechi”. Bătrânețea, cum zice un proverb, înseamnă să ajungi la concluzia că nu vei mai putea niciodată să ai toți câinii pe care ți-i dorești. Puțini oameni știu să fie bătrâni, povestea cu să îmbătrânim frumos este, adesea, o istorie nefericită.
Nu suntem chiar siguri că așa o să fie, adică „ok și la 60”, se crede că fiecare vârstă are farmecul ei, iar Răzvan Vasilescu pare că ne îndeamnă să nu ne oprim niciodată din râs. Doar că, în lumea noastră de azi, alții sunt cei care râd, din greu, de aproape fiecare dintre noi… Aseară, pe scena care devenise plină de rostirea lui, sub aripile de înger trist, de sinceritatea dezarmantă, de momentele emoţionante în care, cu ironie, dar nu lipsită de duioşie, actorul recunoștea farmecul târziu al înaintării în vârstă, iar spectatorii au privit vrăjiți marginile depărtate ale poveștii. S-a mai spus că actorul ne-a dat chiar și o temă de gândire pentru acasă şi tot ceea ce s-a întâmplat a fost o demonstraţie de artă actoricească. Așa și este, Răzvan Vasilescu nu e doar un personaj cu un microfon în mână, care „spune poante”, el este – pur și simplu – un spectacol în sine.
Desigur, știți că Răzvan Vasilescu este unul dintre cei mai mari actori români de teatru și cinema. A devenit faimos pentru rolurile sale de referință din filme făurite de cei mai valoroși regizori români. A început să fie cunoscut după ce a apărut în pelicula lui Lucian Pintilie, De ce trag clopotele, Mitică? (1981). Cu Lucian Pintilie a continuat să colaboreze și împreună au ajuns să creeze personaje memorabile în cinematografia românească, în filme precum Balanța (1992), O vară de neuitat (1994), Prea târziu (1996), Terminus Paradis (1998) și Niki Ardelean, colonel in rezervă (2003). Ne amintim, desigur, performanța sa excepțională din filmul „California Dreamin”, care a obținut premiul „Un Certain Regard”, în 2007, la Festivalul de Film de la Cannes. În 2008, Răzvan Vasilescu a fost premiat de către juriul RiverRun International Film Festival la categoria ,,cel mai bun actor’’. În același an, în cadrul Galei de decernare a premiilor Gopo, a fost desemnat cel mai bun actor într-un rol principal pentru performanța sa din filmul ,,California Dreamin’’.
Am văzut, așadar, o poveste despre urmele discrete ale trecerii timpului, peste noi toți, cuvintele au fost rostite cu nuanțe diferite, actorul a zâmbit sau ne-a vorbit despre abandonurile vârstei, despre formulele unei fericiri efemere; totul a fost o poveste despre sensul vieții, până la urmă, pe care-l tot căutăm în fiecare secundă a existenței noastre. A fost o oră de comedie? Poate… Actorul a adăugat experienței personale un colaj de texte memorabile din cei mai importanți autori contemporani de comedie, au fost texte din Billy Crystal, Bill Cosby, George Lopez, Dave Barry, Paul Reiser, Chris Rock, Woopy Goldberg, Jay Leno, Jim Gaffigan…
Mulțumim, Răzvan Vasilescu!
Facebook
WhatsApp
TikTok
