ACTUALITATEA DE ACASĂ – Ionuț CRISTACHE – PUIU JIPA 65

 

 

                          Duminică, 29 ianuarie, ora 18…

                 În colaborare cu Teatrul  „Tony BULANDRA”

      „Colecția de Cultură din GAZETA DÂMBOVIȚEI” continuă

                         

O carte nouă… O întâlnire cu prietenii…

 

Noi, prietenii de la Gazeta Dâmboviței, îi vom spune LA MULȚI ANI!  65 de ani? 20 de ani de Bulandra târgovișteană!  Și 10 ani de Tableta de marți… Adică, PUIU  JIPA!

I-am „adunat” în cartea de mai sus, o lansăm duminică, 29 ianuarie, la ora 18, la Teatrul lui, al nostru, al Târgoviștei… La Teatrul „Tony Bulandra”, de pe Bulevardul fost al Castanilor…

E greu, foarte greu să ne închipuim teatrul fără el… Sperăm să ne mai bucurăm multă vreme de rolurile lui fără egal…

 

Dar un Actor nu poate să iasă la pensie… Scena îl așteaptă mai departe, spectacolele în care joacă sunt tot acolo, Teatrul din orașul nostru e, în egală măsură, și al lui.

                                                        Vă așteptăm…

 

Un gând mai de demult…

 

„V-ați pus întrebarea: ce s-ar întîmpla dacă într-o bună zi nu ar mai apărea nici un actor din lume la televizor, nu i se va mai auzi vocea la radio. Nu vorbesc de cinematograf, acolo poate să se dea filmul dar fără spectatori, deocamdată? Ei bine, m-am gîndit mult și singurul răspuns pe care mi l-am putut da a fost: atunci va porni un război enorm pe care nimeni nu ni l-ar mai juca vreodată. Nu vreau să vă explic de ce. Gîndiți-vă. Aveți timp.” – Puiu… Corneliu JIPA…

 

Actorul…

   Prietenii și colegii îl alintă Puiu și e actor la Teatrului „Tony Bulandra”, din Târgoviște. Ne-am întâlnit într-o dimineață însorită, în plin festival „BABEL”, pe-o bancă din fața teatrului, la umbră sub o tuia plantată de directorul teatrului MC Ranin, încă de la înființarea instituției. Mi-a povestit despre viață, teatru, festival, despre marile întâlniri la teatrul târgoviștean, „Fiordul” și stagiunea underground. „Nunta lui Figaro”, „Take, Ianke și Cadâr”, „Romeo și Julieta” (actori și marionete), „Visul unei nopți de iarnă”,  „Nora”, „Richard al III-lea”… – Monica ANDREI

 

O recapitulare… parțială

Data și locul nașterii: 29 ianuarie 1958, Ploiești

Experiența profesională la Teatrul Tony Bulandra: Bătrânul, fata și biblioteca, Evita -Tango, Trei nunți, Zorba grecul, Petrică și lupul, Crimă și pedeapsă, Livada de vișini, Nunta lui Figaro, Take, Ianke și Cadîr, Vânătoarea sălbatică, Shakespeare. Furtuna. Joc secund, Mofturile lui Nenea Iancu, Peatra din casă, Salonul nr. 6, Romeo și Julieta (actori și marionete), Visul unei nopți de iarnă, Visul lui Fundulea, Zece negri mititei, Nora, Richard al III-lea, Rozmarin sau măghiran, Satierikon, Comedia erorilor, Pac Poc Pic, Romeo și Julieta, Inventatorul iubirii, Frida, Brâncuși: Sărutul, Dublu sau nimic, Nebuni de familie, Cabala bigoților, Cocoșul negru, Școala nevestelor, Deșteptarea primăverii, Visul unei nopți de vară, Pescărușul, Îmblânzirea scorpiei, Bacantele, Ispitirea Sfântului Anton, Macbeth, A douăsprezecea noapte…

 

Filme; o parte… Domnișoara Christina (2013) – ţăran; Funeralii fericite (2013) – preotul; Der geköpfte Hahn / Cocoșul decapitat (2008) – Seful șatrei; Na vlastní nebezpecí / Pe propria răspundere (2008) – Bozko; Restul e tăcere (2008) – profet nebun; La urgență (2006) – boschetarul; Train de vie / Trenul vieții (1998) – Le Juif Etable;  Craii de Curtea Veche (1995); A unsprezecea poruncă (1991); Sabina (2021); Vlad (2019); Las fierbinți (2012) – Lică…

 

Puiu JIPA despre actor(ie)…

 

    „Am să folosesc termenul de actor(i), generic. Ocupația, meseria asta nu are gen. Actorii… Actrițele… Oameni și ei, ele. Fac aceleași lucruri ca ceilalți muritori, zilnic. Mănîncă, beau, se duc la baie, dorm, fac cumpărături, vorbesc la telefon cu prieteni, cu familia, etc. Au și ei griji, probleme, copii. Actorii nu dorm. Somnul lor este o consecință a ce joacă. Au adunat atîtea vise ale altora încît visează la comun, împreună cu alții care au intrat în același rol. Adeseori ei dorm greu sau nu dorm deloc, e un fel de ațipeală cu mintea la cineva care trebuie să se transforme în EU. Actorii își pun ceasul să sune cu trei ore înainte de repetiție, mănîncă asemeni unui personaj iluzoriu, mestecînd încet, bînd repede, fumînd continuu ultima țigare. Mîzga rolurilor se depune pe pielea lor și nici un săpun sau dezinfectant nu o mai șterge.  Actorii nu își învață rolul pe de rost, cuvînt cu cuvînt. În timp ce-și mănîncă merdeneaua, covrigul, iaurtul el mestecă vorbe care nu sînt ale lui și vede ce nu știa că ar putea vedea. Mulți își doresc să fie actori, să fie vedete, să se vorbească despre ei, să fie recunoscuți pe stradă. Își doresc doar. A ajunge la aceste dorințe, a ți le îndeplini este, paradoxal, un nonsens. Drumul pînă acolo te schimbă, te face îngrozitor de autocritic, îți mai pui o mască, mai zugrăvești sau pictezi un personaj, toate astea lasă urme. Adînci.

Sînt actori care nu-și revin cu orele după un spectacol, nu vor să iasă în lume. Lumea spectatoare i-a supt și ei nu vor să mai aparțină acelei lumi, vor să rămînă în acea dulce singurătate a datoriei împlinite cu asupra de măsură. Se întîmplă destul de rar asta. Și acei actori devin creația publicului. Sună ciudat? Da, așa e. Adevărații actori, iară nu cei doar posesori de diplomă, au vieți neobișnuite, invizibile lumii. Despre ei doar se inventează, se presupune și asta pentru că ei sînt într-o legătură permanentă cu… inefabilul. Și nu, nu am să explic ce înseamnă inefabilul. Eu cred că a fi actor nu se termină niciodată. Trebuie să (îți) dovedești că poți sări pragul permanent. Actorul merge pe stradă și se gîndește cum sună o replică. De multe ori mersul pe stradă îl duce aiurea, se trezește în necunoscut dar a aflat un sens al unei replici pe care o va rosti peste o lună, peste un soare… Actorii se joacă de dinainte de a fi actori, din copilărie, copilărie care se poate să nu li  se termine niciodată… zic. Azi ar fi trebuit să scriu despre jocurile copilăriei mele, vara. Voi scrie.”

 

Niște gânduri mai vechi – Puiu Jipa: La Teatrul din Târgoviște am avut întâlniri puternice…

 

Monica Andrei: Când ați avut primul gând care v-a trimis spre teatru?

Puiu Jipa: Prin clasa a-XI-a. Participam la un cenaclu în liceu, la Ploiești. Doamna profesoară de limba română, Teodorescu, care nu preda la clasa mea, ci la seral, inițiase cenaclul. M-am băgat pentru că-mi plăcea să spun poezii, scriam texte pentru cânticele, dar și pentru că aflasem că repetițiile încep după ora 10.00,  iar mie nu-mi plăcea să mă trezesc prea dimineață. Acolo dădusem cu ochii de publicul adevărat, care m-a ascultat. Observasem că, recitând, le captasem atenția. După patru ședințe de cenaclu am început să le spun povești. Mi-am zis clar: dau la teatru! Am făcut puțină pregătire cu doamna Juvara, la intervenția unor prieteni, iar soțul ei, domnul Moisescu mi-a aranjat monologul din „Paricidul” de Ion Sava. La admitere, o nebunie, mulți pe-un loc. În comisie: Dem Rădulescu, Beate Fredanov, Adriana Popovici, care era lector atunci. Profesorii de clasă: Amza Pellea și Marin Moraru nu făceau parte din comisie. Am fost repartizat la clasa lui Marin Moraru, alături de: Ana Ciontea, Marian Râlea, Mirela Nicolau, Iulia Boroș, Tudor George și Cătălin Ciornei fiul lui Boris Ciornei, ambii plecați din țară. După doi ani ne-a preluat domnul Cojar pentru că Marin Moraru s-a retras din învățământ. Erau diferiți ca profesori, dar a fost minunat, că am învățat meserie. Atunci, Cojar era șef de catedră la Actorie, un pedagog excepțional.

Încă o întrebare…

 

Monica Andrei: Cum ați ajuns la teatrul din Târgoviște?

Puiu Jipa: Voiam să fiu mai aproape de mama, care era destul de bolnavă, locuia la Ploiești, orașul unde m-am născut. Liviu Cheloiu, prietenul meu, mi-a spus de concursul de la teatrul din Târgoviște. La o lună de la concurs, mă cheamă domnul Ranin să-mi iau salariul. După altă lună mă anunță telefonic că plecă la Cairo cu spectacolul „Îmblânzirea Scorpiei”, unde trebuia să înlocuiesc un actor și să facem spectacolul în trei zile. La teatrul „Tony Bulandra” din Târgoviște am avut întâlniri puternice în partea a doua a carierei. L-am întâlnit pe Mihai Măniuțiu, un creator definitiv de teatru. La el lucrurile sunt clare. Are o siguranță care se transmite la actor. Am făcut împreună două spectacole: „Bacantele” unde am avut rol titular, și „Ispitirea Sf. Anton”. Întâlnirea majoră pentru mine a fost Ranin- Măniuțiu. Am jucat și pe textele mele în acest teatru. E un spațiu de creație. Am făcut prima stagiune de teatru underground în afara teatrului la „Fiord”, clubul care se află aproape de teatru și de casa mea. Că-mi tot zicea Ranin, de ce mă ocup de bețivii ăia, de la „Fiord”, dar ei nu erau bețivi. Sunt oameni care azi întră în sala de teatru. Când am ajuns la Târgoviște, lumea nu prea venea la teatru, știa de clubul „Petrol”, iar acum avem și Festivalul internațional „BABEL”, iar anul acesta au participat 26 de țări. E un festival al artelor spectacolului unde vin trupe de teatru din zone diferite ale lumii de pe patru continente și târgoviștenii cumpără bilet.

 

Din noua lui carte…

   

    „Am fost chiriaș patru ani, apoi mi-am cumpărat căsuța aproape de teatru, de pe strada „Liniștii”. Sunt sentimental de felul meu, dar nu vreau să arăt asta. Am curte și o grădină, un cățel simpatic, adunat de pe drumuri, cu niște ochi de cafea. Fug de la „BABEL” ca să-l hrănesc. Are cușca lui. În jurul casei, mi-am plantat: cimbru, mentă… cum le zice? Plante aromatice! Pe lângă ce am moștenit în grădină am mai plantat câte ceva… 12 cuibulețe cu căpșuni, dar au ieșit doar două. Poate la anul… Apoi trandafiri. Am un cireș arhiplin, cu fructe coapte, un vișin bătrâior, de unde poți aduna o găleată de vișine, viță de vie. La Ploiești, un oraș al orgoliilor bine stabilite, orașul lui „bei ceva?” cu ploieștenii și spiritul lor haios, nu mai am pe nimeni, căci mama s-a prăpădit. M-am stabilit aici, dar încă mă consider ploieștean. În timpul liber prietenii îmi vin în vizită, la umbră, în grădină la un pahar de ceva…”

 

Gândul unui bun prieten, vecin de pe… Liniștei!

 

El, Actorul, aduce pentru noi o altă lume decât aceea din care am venit în sala scufundată în penumbră. Lui, Actorului, dintre toate darurile din lume i-a fost dat acela de a povesti. Aici e viața, șoptește el, frumoasă și palidă, tandră și cinică, priviți în jurul vostru și așteptați restul cuvintelor! Fără virtute, mai rostește el, Dumnezeu nu este decât un cuvânt.

Personajul pe care-l joacă le spune oamenilor din sală că virtutea e impusă numai prin noblețea sângelui. De fapt, doream să vă povestesc, la început de carte, despre un mare Actor, pe care-l putem vedea de peste 25 de ani, pe scena Teatrului din orașul nostru. Este Puiu JIPA, e și prietenul meu, e și un vechi colaborator la Gazeta Dâmboviței… – Ionuț Cristache

 

Ce-i place:

 

„Teatrul în primul rând şi, mai apoi, filmul. Vorbim de regizat şi de tot ce înseamnă teatru. Citesc foarte multă poezie. Îmi place foarte mult să gătesc, lucru foarte apreciat de colegii mei. Ultima oară am pregătit dovlecei cu piept de pui, ciuperci şi afumătură cu sos de vin.”

 

Ce nu-i place:

 

„Impostura în teatru, amatorismul, lucrul făcut de mântuială, amatorismul. Nu îmi place faptul că teatrul nu este susţinut, teatrul aparţine oraşului, numele oraşului este făcut de orăşeni. Trebuie să fim ajutaţi, chiar necondiţionat, pentru că fără cultură orice oraş moare.”

 

Care este spectacolul cel mai aproape de suflet?

 

„Am jucat în multe piese, mi-a rămas foarte aproape de suflet „Bacantele”. Este cel mai apropiat, mai ales că a fost primul. Pe lângă asta, întâlnirea cu Mihai Măniuţiu şi colaborarea cu acesta a fost una extraordinară. El auzise vag despre mine, eu fusesem coleg de cameră cu Marian Râlea, l-a întrebat pe Marian cine sunt, nu ştia ce făcusem până în acel moment. Totul a decurs foarte bine, aşa încât am jucat în vreo trei-patru spectacole la Măniuţiu.”

 

Cum este publicul din Târgovişte?

 

„Publicul din Târgovişte a evoluat foarte mult, enorm şi a devenit chiar un public de teatru. Mi-aş dori ca UNITER-ul să acorde un premiu şi pentru cel mai bun public, sigur că ar fi foarte greu acest tip de premiu. Publicul este din ce în ce mai bun. Este în general un public care se schimbă, format din elevi şi studenţi, care ciclic pleacă. Este îmbucurător să vezi spectatori constanţi care vin de şase-şapte ori la acelaşi spectacol pentru că le place.”

 

Din cartea cea nouă a gazetarului…

 

Jocul de-a joaca

 

O să mai înceapă o stagiune

Cînd am pus prima oară piciorul pe scenă

Cu public în sală

Bănuiam că o să rămîn mut

Ceea ce s-a și întîmplat preț de vreo cîteva secunde

Secunde care am crezut că sînt ani

Apoi am spus cuvintele necesare pe care acum le-am uitat

Atunci mi-am dat seama că textul nu are virgule semne de mirare de exclamare

Puncte puncte

 

Atunci mi-am dat seama că tăcerea are un preț mai mare decît vorbele

Și că a tăcea pe scenă nu e o corvoadă e un semn de distincție

A tăcea înseamnă să spui mai mult decît orice monolog celebru

Chiar dacă a trecut atîta timp nu mă satur să tac

Atunci cînd sînt pe scenă

Știu că deși tac eu personajul vorbește în muțenia lui

Și simt cum spectatorii se încordează să îmi audă tăcerea s-o cuprindă să îi dea sens

E un moment de cum să-i spun

Glorie poate

Am visat mi-am dorit să joc într-un spectacol cumplit de trist

De la început pînă la ultima suflare

Imposibil s-ar zice

Dar gîndiți-vă atîta tristețe dezolare spaimă timp de două ceasuri

Văd cum vă apucă spaima numai gîndindu-vă la așa ceva

Și totuși în două ore ați ieși vindecați de toate tristețile și spaimele și dezolările voastre

Pentru că toate astea i s-ar întîmpla altcuiva

Altcineva ar fi trist dezolat și singur cu spaimele sale

Nu voi

Altcineva

Și acel altcineva după ce spectacolul s-a încheiat ar lua cu el toate necazurile voastre

Și le-ar duce la malul unui pîrîu

Și le-ar spăla pînă la os

Pînă osul va fi alb și pur și ar mirosi a flori nemaimirosite vreodată

Începe încă o stagiune

Stimați spectatori vă rugăm să vă ocupați locurile în sală

Pe durata desfășurării spectacolului vă rugăm să fiți fericiți

 

Acum, la 65 de ani… Puiu JIPA:

 

„Nimic nu se schimbă în Teatru. Aveam vreo 30 de ani, jucam într-un spectacol de 2 ore și ceva, eram într-un teatru friguros rău, purtam cămășuțe de vară, că acțiunea se petrecea, culmea, vara, dar era luna februarie și am găsit în cabina care ne găzduia un cîntar de spital. Nu știu cine l-a pus și de ce era acolo dar m-am cîntărit: 58,1 kg. Cam slăbuț, nu? Am jucat spectacolul și, întors în cabină, m-am recîntărit: 54,6 kg. În sală erau maxim 12 grade. Așadar, unde au dispărut 3,5 kg? Recunosc, am băut 2-300 sute de miligrame de apă în singura pauză de 3 minute pe care o aveam. 3 litri, sau kilograme din  corpul meu dispăruseră. Oare asta era talentul, efortul? Am jucat același spectacol și vara, pe litoral. Tot cam 3 litri/kile pierdeam. Nu vorbesc aici de vreun chin sau de căldură. Pur și simplu mă împuținam. 30-40 de spectacole în 24 de zile. 90-100 de kg de sudoare… Le recuperam cu apă, bere și alte băuturi. Dar eram fericit. Spectacolul era „Cum se cuceresc femeile”, în original „Play it again Sam”, era regizat de imensul meu prieten Cristian Ioan, alături fiindu-mi Marina Procopie, Radu Sas, Marcel Mirea, Ecaterina Bordaș, Gabriela Dorgai, Vasile Blaga (toți plecați într-o altă lume), Adriana Vaida, Carmen Frățilă, Amalia Savinescu. Un alt plecat este și Magyar F. Attila, scenograful. Textul era al lui Woody Allen și în perioada aceea, 1988-1989, era o mare nebunie să joci așa ceva… Dar s-a putut. Vedeam bucuria oamenilor din sală, rîsul, chiar lacrima. S-a jucat întotdeauna cu sala arhiplină, ba chiar am adăugat matinee pentru a satisface imensa cerere de locuri la spectacol. Peste 200 de reprezentații… Am întîlnit oameni care văzuseră spectacolul de 10-15 ori, am văzut copiii, de 7-8 ani, ai celor din distribuție, jucînd personajele… Am jucat pe ploaie, în aer liber, am jucat cu mamele și tații noștri în public, am jucat  cu poliția călare la intrarea în Sala Studenților, la Cluj, am dat, toți, mii de autografe… A fost bine, am ce îmi aminti, nu-i așa? Am împlinit o vîrstă cît a unei table de șah, am avut premiera cu „Evita. Tango”, publicul a fost drămuit de reguli. Am simțit aceiași nebunie în sală, în public. Nu am mai „pierdut” atît în greutate. Nici nu m-am mai cîntărit. Eram la fel de fericit. Și publicul, de asemeni. Meseria asta a noastră, a actorilor, regizorilor, scenografilor și a altor segmente care duc la bun sfîrșit un spectacol este de nerăsplătit din partea publicului, deși asta se întîmplă. Sîntem, pentru o seară, nemuritori cu toții.”

 

Și alte gânduri  din Târgoviștea… lui

 

Am venit în 2003, în Târgoviște, am luat un taxi să mă ducă la teatru și m-am trezit pe strada Tony Bulandra. Și am zis: „La Teatrul Tony Bulandra, fostul Club Petrol!”… „Ah, păi de ce n-ați zis dom’le așa!”. Nu prea venea lumea la teatru. Ca orice teatru nou, nu prea avea de niciunele.(…) Îl țin minte pe domnul MC Ranin când a spus, cu o mândrie nebună: „În seara asta e sold out!”. Ionuț Cristache, plăcându-i ce făceam noi acolo, a adus foarte mulți elevi, a umplut sala. (…) Tot ploieștean rămân, în sinea mea, dar să nu vă supărați voi, târgoviștenii. Mă distrează enorm să văd „amănuntele” orașului. Având imposibilitatea de a merge mult pe jos, observ pe distanțe scurte multe lucruri. Și mă mir că mulți nu le văd, legate de curățenia orașului, de tipologiile de oameni, lucruri pe care le „arunc” în „Gazeta Dâmboviței” în „Tableta de marți”.

 

Filme… Am făcut multe, au fost mai ales pentru export, care nu s-au văzut în România. Am jucat, de pildă, într-o producție franceză, făceam roluri mici, secundare. Ca să putem fi plătiți mai bine, ni s-a dat tuturor câte o replică, de-a lungul întregului film. Erau replici scurte, nu le mai țin minte. Ca un făcut, când era să spunem replica, ba exploda ceva, ba cuiva i se făcea rău, încât ajunsesem să tragem pentru replicile acelea câte 8 ore. A mai fost un film, producție cehească, am avut un rol principal acolo, care s-a tras și în Bosnia pe râul Una. Acolo e o cascadă imensă, cea mai mare din Europa, 30 și ceva de metri, de pe care am sărit și m-au recuperat greu. Și-am mai sărit de pe una mică și nu mai ieșeam la suprafață. Eu am crezut că acolo rămân. Dar, vorba aia, am dat din mâini, am dat din picioare și am iesit. Exact în timpul filmărilor… După care am declarat clar că eu nu mai filmez scena aceea. Mi-au dat să beau câteva guri dintr-o pălincă de-a lor, locală, și… era prima dată când filmam ceva „băut”. Eu nici la teatru nu mă duc vreoodată băut. Bineînțeles că la următoarea filmare am sărit cam… mototol. Am tras vreo 3-4 duble. Am pierdut și pălăria și vesta și o geantă… Pe site-uri apare cum c-ar fi jucat și Marcel Iureș. El nici nu s-a atins de acest film. Eu am jucat în locul lui Marcel Iureș…

Nu-mi place să mă trezesc de dimineață, pentru că mă culc târziu. Altfel, nu… funcționez. Funcționez cu adevărat bine după 10-11. Știi de ce m-am apucat eu de teatru? Eram în liceu și aveam gânduri din astea, artistice, și nu mai știu cu ce actor sau cineva care cunoștea actorii m-am întâlnit și spunea că toate repetițiile sunt de la 10, de la 11. M-am luminat și am zis: asta am să fac. Din cauza aceasta m-am făcut actor. Întotdeauna încerc să mă trezesc cu o oră și jumătate înainte de repetiție. Dacă avem repetitție, mergem frumos la 10, la 11. O terminăm pe la 14. Dacă e spectacol seara și nu s-a mai jucat de mult, mai repetăm și acolo de pe la ora 16. Jucăm spectacolul de la 19, după care ori mai băgăm un Fiord, ori fiecare… acasă.

Am rămas aici, în provincie, pentru că în provincie se joacă mult.(…) Eu, în teatru, nu     mi-am dorit niciun rol anume. (Dintr-un interviu cu Gabriel Cristache)