Încă o seară de sărbătoare aici, la noi acasă, în teatrul pe care nu se știe bine dacă îl merităm cu adevărat… Așadar, la Teatrul Tony Bulandra a avut loc premiera spectacolului Poveste japoneză, creat de Mihai Constantin Ranin. Ni se spune că acest nou spectacol „propune o incursiune scenică în universul subtil și nuanțat al sufletului omenesc, acolo unde cele mai tainice vibrații ale spiritului își caută alinare și ies la lumină prin glasul a trei femei aflate în momente diferite ale existenței lor. Fiecare ființă umană poartă în sine o taină: una pe care o ascunde pentru totdeauna, ferită de privirile lumii sau una care, atunci când nu mai poate fi înăbușită, se cere rostită”.
Iulia Alexandra Dinu, Ana Maria Carablais și Oana Marcu ne-au adus, cu măiestrie, într-o meditație profundă asupra singurătății, asupra vinovăției și a ipostazelor diferite ale iubirii. Și ni s-a sugerat, cu mijloacele artei dramatice de azi, că toate acestea se întind de la „toate cele care rănesc, la întâmplările numeroase care purifică”. Mc Ranin, ca și altădată, caută o lume a contrastelor, o și găsește, și ne trimite uimiți pe noi, spectatorii așezați pe scena Sălii mari a teatrului, într-un univers al aparențelor, al unei lumi nevăzute, doar simțite cumva, între culori și costume vaporoase și magice, dar și o muzică perturbatoare, prin profunzimea acordurilor ei.
Poveste japoneză pleacă de la un roman celebru, Pușca de vânătoare, de fapt o nuvelă a scriitorului japonez Yasushi Inoue, publicată inițial în 1949, sub titlul Ryōjū. Autorul primește trei scrisori, de la trei femei, prin intermediul soțului uneia dintre ele, Yosuke Misugi. Poveștile celor trei femei sunt declanșate de o poezie trimisă de narator unei reviste de vânătoare. S-a spus (și se vede astfel și pe scena Bulandrei noastre) că este „o nuvelă diafană, de o sensibilitate translucidă, prin care discernem cele mai diverse nuanţe ale iubirii”, iar stilul suav, îngreunat de o tristeţe aproape ireală, aminteşte de o rară și apăsătoare profunzime psihologică. Deci, Yosuke Misugi trăieşte o existenţă solitară, iar atunci când se recunoaşte în versurile publicate într-o revistă de vânătoare, trimite autorului cele trei scrisori primite de la femeile care i-au marcat în mod dramatic destinul. Cuvintele lor pictează, pagină cu pagină, tabloul unei prăbuşiri. Dar, nu vă spun mai mult, citiți romanul, este o experiență de lectură copleșitoare…
Și pentru că acest roman este, cu adevărat, unul în care singurătatea este tema principală, trebuie să recunosc că am venit la premiera de toamnă târzie de la Tony Bulandra cu nostalgia unei experiențe personale, pe care am trăit-o în urmă cu câțiva ani. După ce am citit cartea, am scris și eu un roman despre singurătate; de fapt, în el sunt Două povești despre singurătate… Așa s-a numit cartea mea, lansată tot aici, la teatrul nostru, printr-un spectacol unic, deci irepetabil. A fost o seară de vis, în care am încercat să spunem că singurătatea e un privilegiu, ea te obligă să fii foarte cinstit cu tine şi să-ţi împingi limitele.
Așa am trăit și povestea japoneză, spusă de Mc Ranin în premiera despre care vă scriu aici; să îndrăznești să viețuiești singur este un curaj foarte rar, mulţi ar prefera să-şi întâlnească cei mai răi duşmani pe câmpul de luptă, decât propriile inimi într-o cameră izolată. E atât de multă singurătate în lumea de azi, ne șoptesc cu mare talent eroinele serii de noiembrie. O Doamnă a prozei contemporane rostea cu amărăciune: „silă, fiecare-şi ştie sufletul lui şi nu e fericire în niciunul”.
Foloseşte singurătatea, dar nu fi folosit de ea, pare să ne îndemne regizorul acestui spectacol de excepție. Seneca spunea că singurătatea este pentru spirit ceea ce hrana este pentru corp, sunt locuri şi momente în care un om este atât de singur, încât poate vedea întreaga lume; din moment ce atât de mulţi oameni se simt singuri, ar fi de un egoism nescuzabil să te simţi singur de unul singur.
Singurătatea muşcă uneori chiar din inimă. Poetul Târgoviștei noastre, Gheorghe Tomozei, scria într-o carte: „atâta vânt, câtă singurătate, zăpezile, statui evaporate…” Alt poet credea că singurătatea „e peste tot în acest oraş fără somn, poemul începe cu ea, ca un clopot departe stins într-un ecou…” Iar Poveste japoneză (de pe vechiul Bulevard al castanelor) ne mai sugerează și că singurătatea e o gară veche, cu liniile scoase de mult, în ea nimeni nu vine, nimeni nu trece, timpul se plictiseşte aşteptând ceva ce nu se mai întâmplă, apoi se pregăteşte de un somn lung. Și da, singurătatea omului nu este altceva decât frica de viaţă.
Există vindecare? sunt convins că s-a întrebat și Mihai Constantin Ranin. Despre magia singurătății, așadar, ne-a povestit, cu măsura imaginilor tulburătoare, a muzicii, a costumelor și, mai ales, a rostirii delicate a celor trei personaje. Noul spectacol „marca” Ranin ne conduce spre simplitatea japoneză a stilului, aplicată la o poveste universală.
Așadar, totul este despre condiția umană, despre singurătatea absolută în care ne trecem fiecare dintre noi viața, fără să putem cunoaște cu adevărat nici măcar oamenii dragi de alături. Și tot ceea ce am văzut în seara de noiembrie este despre tristețea din noi și din ceilalți, rostită sau doar sugerată cu autenticitate și forță dramatică (de trei minunate actrițe) pe scena scăldată în lumină a Teatrului Tony Bulandra. Din Târgoviște…
P.S. Pentru târgoviștenii care vor merge să vadă acest spectacol, reiau îndemnul de a citi cartea, iar simbolurile, sugestiile, imaginile de pe scena teatrului vor căpăta un sens și o semnificație profundă. De ce pușca de vânătoare? ne-am putea întreba. Iată o explicație, o veți regăsi sugerată și în montarea de toamnă a Bulandrei noastre… În cea de-a doua scrisoare, a lui Midori, soția lui Misugi, se spune că, venind acasă puțin băută și clătinându-se pe picioare, ea se așază pe verandă, cu spatele la soțul ei, care își lustruia cu o batistă albă țeava puștii. La un moment dat a observat, în ușa glisantă de sticlă, cum Misugi a rezemat arma de umăr și a îndreptat-o către spatele său. Cu toate că știa că arma nu era încărcată, a închis ochii și a așteptat țăcănitul cocoșului să răsune rece în liniștea verandei.
Facebook
WhatsApp
TikTok
