ACTUALITATEA DE ACASĂ – Ionuț CRISTACHE – O dramă a femeilor din satele Spaniei, pe scena Bulandrei de Târgoviște…

    Am așteptat, mărturisesc, cu nerăbdare noua montare târgovișteană a Doamnei Mălina Andrei. Ni s-a „promis” un spectacol de teatru-dans, sensibil și emoționant, despre confruntarea propriilor demoni, dar și a demonilor celorlalți membri ai familiei, un dans fascinant al ego-ului și alter ego-ului. Este vorba despre Casa Bernardei Alba, de Federico Garcia Lorca…

   Și vă mai mărturisesc că am intrat, în sala mare a teatrului nostru, în gând cu ceea ce știam că rostește Bernarda, la începutul piesei: „Vântul de pe străzi nu trebuie să intre în această casă”…  Dar spiritul lui Lorca „va intra și va locui” pe scena teatrului de pe Bulevard? mă întrebam. Dar poezia din replicile clasice ale lui Lorca?

   Și am aflat, cu măsura evidentă a unui joc de lumini, de umbre, de dans, de mișcare, toate legate cu inteligență și coerență dramatică de una dintre Doamnele teatrului românesc de azi, care vine iarăși, cu drag, (se vede și se simte…) la Târgoviște. „Teatrul este poezia care se ridică din carte și devine umană. Și când se termină, vorbește și țipă, plânge și disperă. Teatrul are nevoie de personajele care apar pe scenă pentru a purta un costum de poezie și, în același timp, să-și arate oasele, sângele…” Așa scria Federico Garcia Lorca. Bănuiesc că de aici a descifrat și Mălina Andrei o parte dintre sensurile montării de februarie la care, cu încântare, am fost martor.

   Pe scurt, Casa Bernardei Alba este ultima dintre tragediile pe care comentatorii le pun în „trilogia rurală” a autorului, alături de Nunta însângerată  și  de Yerma. Subtitlul, dat cumva de autor, este Dramă a femeilor din satele Spaniei. Pentru a povesti această dramă, aduce în scenă o casă din Andaluzia, în care a fost instaurat doliul cel mai sever, nu mai este niciun bărbat, iar Bernarda Alba își exercită puterea dictatorială asupra celor cinci fiice, asupra mamei vârstnice și asupra servitoarei. Un comentator scria că, aici, conformismul, ascultarea, fundamentalismul, reprimarea sentimentelor nu pot rezista, însă, la infinit, în confruntarea cu firescul năvalnic și versatil al naturii feminine, cu iubirea, cu pasiunea și curajul, cu revolta și dăruirea de sine. Aspirația spre iubire și libertate se ciocnește, însă, fatal, de zidurile neclintite ale casei Bernardei Alba.

   Cu mijloace moderne și pline de forță dramatică (de loc convențională) Mălina Andrei ne sugerează că această casă devine un mormânt al tăcerii pentru personajele feminine din interior. Se adună resentimente, dorințe refulate, ură și frustrare. Și toate acestea ne sunt „povestite” nouă, spectatorilor, cu puține cuvinte, dar într-un basm care trece dincolo de scenă, printre chipurile uimite ale spectatorilor din sală.

   Apropierea celui mai chipeș tânăr din sat, Pepe Romano, de cea mai mare și de cea mai mică dintre fiice provoacă drama în acest univers al prizonieratului; devine obiectul dorinței tuturor acestor femei însingurate, o cere pe Angustias de soție și primește permisiunea de a-i vorbi seara, în fața gratiilor ferestrei. Odată împlinită această datorie, ascuns în întunericul curții, el o întâlnește pe Adela, frumoasa mezina a familiei. Urmărită de servitoare și de surorile geloase, Adela își vede secretul dat în vileag în fața familiei. Pentru a evita scandalul, Bernarda îl alungă pe tânăr din sat, iar Adela, crezându-și iubitul mort, sfârșește prin a se sinucide.

   Am simțit nevoia să intru puțin în… epica poveștii, pentru că dansul de pe scenă ne arată, altfel decât în cuvinte, cum prin moartea ei, Adela determină coalizarea tuturor celor care nu îndrăzniseră până atunci să o înfrunte pe tiranica mamă. Astfel, spectacolul târgoviștean dă sacrificiului Adelei o altă valoare simbolică, promisiunea libertății.

   Scenografia ne sugerează că ferestrele zăbrelite nu îngăduie decât iluzia libertății, iar dacă iubirea s-a născut în alte inimi, ea este doar un semn al libertății, care trebuie ucisă din timp, într-un spațiu cenzurat dintr-o tradiție foarte veche; e un spațiu rece, auster, delimitat parcă de interiorul unui cavou fără timp, fără viață, fără speranțe.

   Să ne amintim că Lorca a scris Casa Bernardei Alba în 1936, cu două luni înainte de execuția sa de către franciști. Avea, atunci, 38 de ani. Montarea târgovișteană stă, tocmai de aceea, sub semnul dihotomiilor iubire și moarte, feminin și masculin, adevăr și minciună, închis și deschis, trădare și încredere, revoltă și supunere, libertate și încarcerare, într-o casă ce devine temniță și mormânt pentru cinci fiice ale unei mame  atotputernice.

   De aici, o întrebare firească: se poate spune o astfel de poveste fără vorbe prea multe? Mălina Andrei ne-a demonstrat, cu pricepere și talent, că da, se poate… Cu atât mai mult cu cât, așa cum se știe, Casa Bernardei Alba  nu este doar o poveste despre condiția femeilor care trăiesc într-o societate conservatoare, închisă, patriarhală și profund religioasă, ci, mai degrabă, este un manifest metaforic împotriva oricărei forme de opresiune, de tiranie, un strigăt disperat pentru cucerirea libertăților de orice fel, o proclamație a drepturilor fundamentale ale omului la viață, la autodeterminare și la fericire.

   Și mai cred că, aici se adună virtuțile montării de iarnă, de la Bulandra noastră, în bogăția de metafore ale piesei lui Lorca, dezvăluite cu inteligență și pasiune dramatică de Mălina Andrei. Toate acestea, probabil, și pentru că în Casa Bernardei Alba iubirea unei femei pentru un bărbat este văzută precum echilibrul care întregește femeia, lipsa ei intervenită prin izolare ducând la apariția unor sentimente de revoltă, oricât de înăbușite ar fi ele. Una dintre replici e urmărită, cred, cu o anumită obsesivitate de regizoare: să te naști femeie e cea mai mare pedeapsă… Mișcarea scenică, dansul din fața noastră, a spectatorilor, ne sugerează toate acestea.

   Să mai spunem ceva despre timpurile în care a fost scrisă această piesă de teatru, pentru că și montarea târgovișteană pare să caute răspunsuri la întrebarea: totuși, unde e ideea salvării prin bărbat? În vâltoarea anilor ’30, atunci când Federico Garcia Lorca scria, femeile Spaniei, precum și cele din multe alte locuri, s-au văzut nevoite să facă față confruntării cu urmările lăsate de trecerea prin război: bărbaţii în putere, bărbaţii cei mai buni muriseră sau se întorseseră mutilaţi de pe front. În acest context, Bernarda nu poate să facă niciun compromis, nici măcar de dragul fetelor sale care caută iubirea cu orice preț. Ea strigă: „O sută de leghe jur împrejur niciun bărbat nu e demn să se apropie de ele. Nu-s de nasul celor de pe aici. Vrei să le dau după slugi?”

    Tocmai de aceea, scenele care se adună în fața spectatorilor îngândurați, așa cum au fost construite de Mălina Andrei, compun un fel de film, în care ritmul este dat de corpuri mișcate de fierberea sângelui, de ecoul vocilor îngânate în aceeași mărturisire și de respirații sufocate de prea mult aer tras în pieptul flămând. Iar constrângerile exterioare sunt „spuse” celorlalți prin emoții îmbrăcate în gesturi rigide, prin suspine înghițite cumva spasmodic.

    Și mai am în minte câteva versuri, traduse de Teodor Balș, din vasta operă poetică a lui Lorca: N-am vrut. N-am vrut nimic să-ți spun. / În ochii tăi am văzut doi pomișori nebuni. //
De-adiere, de râs și de aur. / Se zbăteau. // N-am vrut./ N-am vrut nimic să-ți spun. (La urechea unei fete)… Sunt, cred eu, potrivite cu personajul inventat de regizoare, cu vocea gravă, de actor mare, a domnului Puiu Jipa, care însoțește distopia de februarie. Iar actrițele teatrului Tony Bulandra sunt, fiecare în parte, din lumea aceea, talentate, dedicate încercărilor (de loc comode) la care sunt conduse de Mălina Andrei… Adică: Ana Maria Carablais (Maria Josefa), Cristina Dumitra (Bernarda Alba), Antonia Ionescu (Angustias), Andreea Tănase (Magdalena), Iulia Verdeș (Amelia), Oana Marcu (Martirio), Iulia Dinu (Adela), Delia Lazăr (La Poncia), Octavia Gheboianu (Servitoarea)… Mario Montescu a fost și el un Pepe Romano romantic, delicat, cu toate argumentele dramatice necesare. Reamintesc, regia și coregrafia, Mălina Andrei…

   Prin urmare, încă o seară memorabilă la Tony Bulandra…

P.S. Simt nevoia unor mici precizări… Sunt unul dintre martorii vechi ai nașterii și ai devenirii acestui teatru adevărat din orașul nostru. Am scris, de-a lungul anilor, despre multe dintre spectacolele aduse, pe scena Bulandrei de Târgoviște, de acela care a creat un teatru, o tradiție, un festival de succes etc. Unui încă tânăr actor (care nu mai e chiar atât de tânăr, de fapt…) îi reamintesc că nu sunt altceva decât un iubitor de teatru, nu am pretenții de critic dramatic, nu scriu aici cronici de teatru, sunt doar gândurile mele de spectator (privilegiat, desigur…), mai bune sau mai puțin bune, dar scrise cu drag de actori, de regizori, de scenografi, de oamenii pe care i-am cunoscut, descoperiți la mine acasă. Și n-aș fi crezut că e posibil, dar iată că este! De mai bine de douăzeci și ceva de ani…