Sâmbătă, 6 decembrie… Ultima „ieșire” din 2025, la Teatrul de pe Bulevardul Castanilor… Domnișoara Iulia, recenta premieră de toamnă, de Dumitru Acriș…
Regizorul Dumitru Acriș are o mai lungă colaborare cu Teatrul Tony Bulandra, din Târgoviște. Am văzut, deci, ultimul spectacol realizat aici, cu Domnișoara Iulia, de August Strindberg.
Dumitru Acriș s-a născut în 1983, în Republica Moldova, în 2004 a absolvit actoria, iar în 2012 un master de regie la Academia de Muzică, Teatru și Arte Plastice din Chișinău;
a fost 12 ani actor la Teatrul Luceafărul din Chișinău, din 2006 fiind Maestru în artă al Republicii Moldova. În 2017, a absolvit regia la cea mai prestigioasă școală de teatru din Rusia: Universitatea Națională de Artă Teatrală GITIS din Moscova, clasa profesorului L. Heyfets. A montat texte de Gorki, Cehov, Dostoievski, Soljenițîn, Ostrovski, Brecht, Shakespeare etc. în teatre din Rusia, dar și din România. S-a spus că, într-o lume în care distanțarea brechtiană sau teatrul post-dramatic întrunesc opțiunile multor regizori, el vrea să demonstreze că un teatru organic, cu relații puternice între personaje, cu tensiune incandescentă, care împrăștie în sală forța emoției, cu ritm accelerat ar ține publicul atent și curios de la primul la ultimul minut al spectacolului și ar miza pe prima și pe cea mai de preț resursă, actoria. Am mai citit și că spectacolele lui fac obiectul unor dramatizări sau actualizări care se așază pe cele mai acute probleme ale societății de azi. În spectacolele lui, mesajul se asociază cu soluții regizorale de efect, cu o actorie de calitate, cu ritmul infailibil al spectacolului datorat tăieturii abrupte a scenelor care se succed rapid, prin folosirea ingenioasă a spațiului dramatic. De pildă, în Domnișoara Iulia, despre care vă povestesc și azi, grupul celor trei personaje din piesa lui Strindberg, între care se țes relații de o tensiune acerbă, este dublat de variantele lor din perioada senectuții, cu o altă privire asupra vieții și asupra patimilor lor trecute lor Personajele par să respire în același loc, e un coridor între viu și neant, în care ajunge în forță destinul implacabil. E drept, lucrurile nu se petrec chiar așa, de fiecare dată, în noua montare târgovișteană…
„Pe mine, spune Dumitru Acriș, de România mă leagă multe lucruri, oameni și locuri de foarte mulți ani; am pornit de la Teatrul Tony Bulandra din Târgoviște, în 2008, când am jucat în monodrama Hitler in Love. Apoi, primul spectacol pe care l-am montat a fost Furtuna, de Ostrovski, în 2014”. Și adaugă Acriș, din relația lui cu actorii, că „după fiecare repetiţie vii mai bogat acasă pentru că le auzi fobiile, fricile, complexele, visele, năzuinţele, speranţele şi asta te menţine în formă şi te face să nu-ți pierzi cea mai mare calitate în afară de cea de regizor, aceea de a fi om”. Avem de evaluat și de învățat foarte multe lucruri în categoria aceasta, mai crede regizorul, „am învățat să am răbdare, să nu fiu mulțumit de mine și să mă arunc, chiar dacă e riscant, pentru că atunci primesc plăcere din ceea ce fac”. Se consideră un om norocos și crede toată viața e formată din întâlniri și despărțiri și acestea sunt cele mai emoționante și în teatru; dacă regizorul știe cum să le construiască, atunci spectacolul devine foarte emoționant.
Teatrul, astăzi, mai spune regizorul, se mișcă cu pași rapizi, apelează la diferite modalități de expresie din cinematografie sau din alte domenii, dar crede că trebuie ținut cont de profunzime și de esență. „Mi-e foarte aproape teatrul care se adresează sufletului, teatrul pentru oameni, despre oameni și pentru oameni. În România, am avut noroc de teatre și de artiști cu care să pot rezona, să fim pe aceeași lungime de undă. Forma este importantă, dar nu este cea mai importantă. Există teatru pentru ochi și există teatru pentru creier. Mie mi-e mai aproape teatrul pentru suflet, pentru inimă”. Trebuie să îi simți pe actori, pornește de la ei și „poate am avut noroc în România, dar iar vă zic, actorii sunt foarte curajoși, foarte deschiși și vor să vorbească”.
Din istoria colaborărilor cu Teatrul Tony Bulandra, vă reamintesc aici despre premiera din primăvara teatrală a anului 2024, Omul cel bun din Seciuan de Bertolt Brecht. Vremurile se schimbă și totul în jur este într-o continuă mișcare, lucru firesc, spunea regizorul. „În afară de evenimentele majore care se întâmplă în jur și ne afectează direct, urmăresc ce se întâmplă cu interiorul fiecăruia dintre noi, cât de mult ne afectează și cum ne schimbăm noi înșine. Relațiile dintre oameni – asta urmăresc, asta mă interesează și ceea ce tind să fac în teatru, în primul rând, este despre oameni”.
Așadar, am scris și eu după premieră, trei zei coboară pe Pământ și caută un om bun, dar ei descoperă altceva, un personaj deopotrivă bun şi rău. Dar cine poate să fie dincolo de bine și de rău? Așa s-a spus, singura şansă care ni se oferă, spre a supravieţui, e dedublarea – cel mai altruist om are un alter-ego pragmatic; un pragmatism care, în diverse situaţii poate deveni distrugător, aproape crud. Se mai poate salva ceva în istoria bezmetică pe care o trăim? Montările lui Dumitru Acriș au fost, de fiecare dată, șocante, distopice, singulare. E un scormonitor încrâncenat de mijloace teatrale, un inovator agitat, le cere actorilor să-și depășească limitele, e adeptul spiritului perturbator și incomod etc. Toate acestea s-au mai spus, dar s-au și văzut aici, la Bulandra noastră târgovișteană, în anii trecuți. Iar eu le știu și de la prietenii mei, actorii…
Piesa de teatru vrea să fie, de la un capăt la celălalt, o poveste despre tiranie, opresiune, nebunie, anarhie, sărăcie și mizerie. Se mai poate să rămâi bun în astfel de împrejurări crâncene? Aceasta e întrebarea… Regizorul Dumitru Acriș pare să ne spună, de undeva din spatele scenei, că filosofia dramatică a lui Brecht e foarte simplă, într-o societate construită pe inechităţi, caritatea nu poate salva pe toată lumea şi, prin urmare, bunătatea absolută și abstractă nu are cum să existe. În noua montare târgovișteană, s-a simțit înțelegerea concepției dramatice a lui Brecht, care a pornit de la convenţiile iluziei teatrale şi a dezvoltat drama ca forum social şi ideologic, destinat cauzelor de stânga. O adevărată dramă marxistă, credea Brecht, e nevoie să evite premisa aristotelică potrivit căreia publicul trebuie să fie convins că evenimentele la care este martor se întâmplă aici şi acum. Aceasta cred că a fost și provocarea la care Dumitru Acriș a încercat să răspundă, pe scena mare a Teatrului Tony Bulandra, adică ceea ce s-a numit „efectul de alienare”; pe scurt, faptul că teatrul este doar teatru şi nu lumea însăşi. Dacă a reușit? Greu de spus, totuși…
Și, am înțeles „din sursă sigură” că regizorul nu a fost de acord cu îndoielile mele de spectator obișnuit, iar nu de cronicar dramatic. Dar, până la urmă, e foarte firesc astfel… Pentru că, mai cred eu, regizorul a preluat impresia că, pentru că a-l monta pe Brecht, în plină criză morală mondială, doar pentru a „demonstra“ că ideile politice în care credea el acum 70 de ani sunt greşite e un fel de dans printre morminte. În timp ce moartea este peste tot, după fiecare ungher și după fiecare ușă nedeschisă încă. Aici a fost „cheia” spectacolului târgoviștean, depinde însă câte uși se mai pot deschide cu ea, azi…
Și mai aveam câteva întrebări… Oare piesele de teatru ale lui Brecht au ajuns să aibă o morală prea simplistă şi dogmatică? Așa ni s-a sugerat; trebuie oare ca teatrul, azi, să cultive neobişnuitul, să fie cât mai non-conformist, să depășească cu orice preț graniţele esteticii consacrate? Așa se pare… Trebuie să devină spectacolul de teatru tot mai artificial?
Apoi, a altă experiență memorabilă a fost montarea perturbatoare și interogativă cu „Crimă și pedeapsă”. Știu cum să vă spun, am scris eu atunci, e un lucru rar să puteți găsi în alte locuri un astfel de spectacol tulburător, care transmite respirații sacadate și care surprinde de la început și până la sfârșit. E mai mult decât fericirea unei întâlniri cu Dostoievski, este – pur și simplu – bucuria de trăi aproape două ceasuri alături de mari actrițe și actori, de un regizor special, într-o lume cufundată în penumbra scenei construite, în acești ani, de Mihai Constantin Ranin. Pentru mine, care mai folosesc și poveștile uneori, romanul lui Dostoievski este cel mai mare pe care l-am citit vreodată. În spectacolul lui Dumitru Acriș, fiecare om este suma tuturor celorlalți pe care i-a întâlnit. Fiecare secvență, prăvălită cumva peste spectatorii care ajung ei înșiși personaje, devine un fel de mesaj, de energie, de reacție. Acriș ne mai spune, misterios și energic în același timp, că suntem ca niște oglinzi paralele, unii pentru alții. El ne transmite că ar trebui să înțelegem cum forța de care avem nevoie, pentru a-i influența pe cei din jurul nostru trece dincolo de convenții, de prejudecăți, intră profund în spațiul auster, mărginit de ziduri imaginare. S-a scris că acest spectacol propus de regizorul Dumitru Acriș are la bază ideea de pluralitate a ființei umane și reflexiile ei. Și, astfel, s-a ajuns la o crimă și la o pedeapsă fără Raskolnikov, fără un singur Raskolnikov. Numai că el se regăsește în fiecare dintre celelalte personaje. Fiecare interpret de pe scenă ajunge să îl joace pe Raskolnikov, să ne înfățișeze o față a acestuia. Am avut sentimentul acut că Raskolnikov s-a regăsit chiar și în fiecare spectator tulburat de povestea în care a fost învăluit de un regizor special. Mesajul tulburător a fost că fiecare dintre noi putem face orice, iar judecata este dincolo și de crimă și de pedeapsă…
În fine, Domnișoara Iulia…
Să intrăm în seara de decembrie… „Spectacolul ne poartă în noaptea de Sânziene, un timp al misterului, în care ordinea obișnuită se destramă, iar convențiile lasă loc dorințelor ascunse. Destinele Domnișoarei Iulia, ale valetului Jean și ale bucătăresei Kristin se împletesc într-un joc periculos de pasiune, ascensiune și prăbușire, acolo unde atracția se întâlnește cu fatalismul. Regizorul Dumitru Acriș a ales să aducă personajele în două planuri temporale, confruntându-le cu propriile versiuni tinere și bătrâne. Astfel, spectacolul explorează impactul acelei nopți asupra întregii lor vieți”.
Personajele piesei de teatru celebre în istoria dramaturgiei mondiale sunt prezentate nu doar în noaptea clasică a poveștii, ci și ca versiuni ale bătrâneții. Chiar ni se promite că „astfel, publicul vede confluența dintre trecut și prezent, dorință și fatalism, cu un impact psihologic și dramatic major”. Ar fi, prin urmare, o punere în scenă inovatoare a unui text clasic, o reinterpretare care aduce lumea lui Strindberg mai aproape de așteptările unui public modern.
Să ne amintim, August Strindberg a fost un dramaturg, prozator, eseist și pictor suedez, considerat alături de Ibsen, Cehov și Hauptmann unul dintre fondatorii teatrului modern. A suferit episoade de criză psihologică, perioadă cunoscută drept inferno crisis, care a influențat opera lui. Este unul dintre pionierii teatrului naturalist, bazat pe acțiune concentrată în timp și spațiu, personaje dominate de impulsuri biologice și sociale, analiza conflictelor de clasă și gen. Temele lui dominante au fost confruntarea dintre sexe, diferențele dintre aristocrați și servitori (este cazul acestei piese de teatru, Domnișoara Iulia), determinismul și moralitatea (oamenii sunt condiționați de ereditate, mediu și educație), criza identității (personaje instabile, sfâșiate între dorințe contradictorii) etc. Strindberg a revoluționat teatrul european prin naturalismul psihologic și este considerat un precursor al expresionismului, al teatrului simbolist, al teatrului absurdului; a avut o influență puternică asupra regizorilor moderni.
Domnișoara Iulia reflectă, deci, concepția sa naturalistă despre determinism (ereditate, mediu), conflictele de clasă din Suedia secolului al XIX-lea, ideile sale despre lupta dintre sexe și psihologia feminină, tensiunile interioare și contradicțiile autorului însuși. Piesa a fost inițial considerată scandaloasă, din cauza temelor sale despre clasă, sexualitate și putere. Strindberg folosește dialogul realist, detaliile psihologice intense, un decor unic (bucătăria), tipic naturalismului și un timp concentrat, acțiunea într-o singură noapte.
Dumitru Acriș a „exploatat”, cu mijloace personale, deja experimentate în montările sale de până acum, structura și stilul piesei, adică intensitate dramatică continuă, decorul unic tipic naturalismului, cum spuneam, subtextul puternic; multe lucruri sunt sugerate, nu explicate direct. Limbajul alternează rafinamentul (Jean), exaltarea confuză (Iulia), simplitatea religioasă (Kristin). La care, modernitatea dramatică a timpului nostru adaugă, pe scena teatrului târgoviștean, și ceva vulgaritate, uneori de-a dreptul pornografică, dar asta este o altă problemă…
Dacă mi-a plăcut? Unele secvențe mi s-au părut puţin rigide, trec parcă mai multe minute până să simțim că actorii au apărut deja… Și da, mi-a plăcut cum a fost așezată, pe lângă masa lungă de pe scenă, lupta pentru dominare dintre valet şi stăpână, flirtul lor agresiv şi drama care se pregăteşte, îngroşând aerul. Cuvintele de pe scenă „câştigă în volum”, este momentul când Domnişoara Iulia îşi imploră valetul s-o ajute, dar replicile lui Jean se înțeleg și se aud doar parțial, Andrei Seușan (actorul) e precipitat și mult prea agitat… Dialogul pare repetitiv, iar în graba de a ajunge la nucleul dramei lipsesc unele punţi de legătură crediblile, doar jocul excepțional al dublurilor tăcute inovate de regizor este uluitor, tulburător și cu dăruirea unor actori de meserie, cu școala veche a educației dramatice tradiționale… Constantin Florescu, Cristina Dumitru, Antonia Ionescu…
Jean trece dintr-un personaj într-altul cu aroganţa impostorului, dar zbaterea personajului jucat pe scenă nu e întotdeauna convingătoare. În faţa lui, o femeie nobilă şi bovarică „se zbate în colivia statutului ei social şi găseşte scăparea doar în decădere”.
În fine, mă opresc aici, se mai termină un an cu bune și cu rele, la teatru… Dar, mai ales, cu bune…
Facebook
WhatsApp
TikTok
