Tot cu silă, tot cu lehamite și cu resemnare? Spuneam că, de multe ori ni se pare că nu e bine să ne irosim pentru nimicuri, dacă ne vom îngriji de lucrurile mari, cele mici se vor rezolva de la sine. Eu nu cred că e așa… Și mai afirmam că lumea noastră e plină de neisprăviţi, unii chiar primesc daruri pentru netrebnicia lor. Neisprăvitul e unul care rămâne neterminat, nu are capăt și nici sfârșit, nu are niciun rost, e fără căpătâi, e incapabil. E un om de nimic. Sau, cum scria un mare prozator român, e unul care „n-a mai avut mijloace să-și procure material și a fost silit să-și lase capodopera neisprăvită, fără brațe”. Despre oameni vorbim aici, despre cei lipsiți de calități, de pregătire. Ce se poate face cu niște neisprăviți? O țară în putrefacție, condusă de tot felul de ignoranți, incapabili, incompetenți, nechemați, nepregătiți, nepricepuți, neștiutori, ageamii. Și altele asemenea…
-X-
Fix acum zece ani, publicam în Cultura de sâmbătă, revista atât de citită și de prețuită a deceniului trecut, o Scrisoare de acasă către fata mea cea mică, doctorand în sociologie pe meleaguri germane. Cu câtă tristețe ne uităm azi la cei zece ani, petrecuți sub un pas cu pas, anonim și absent, ca un dulap din perete! De unde era să știm noi care vor fi dezamăgirile celor zece ani ce au urmat? Scrisoarea mea este, azi, cu atât mai înnegrită de vremuri…
Dragă MARIA,
N-am mai trimis de multă vreme o scrisoare, așa că o fac aici, la „Cultura de sâmbătă”, în ediția numărul 54, și o expediez către tine, fata mea cea mică. Duminică, 16 noiembrie, ai stat nouă ore la Bonn, în ploaie și în frig și nu te-ai „lăsat”, ai reușit să votezi. Zic vorbă mare: sunt mândru de tine… Tot așa cum sunt și față de foștii mei elevi (de altfel, chiar și tu ai fost eleva mea), s-au adunat foarte mulți în cei peste treizeci și cinci de ani de meserie. I-am regăsit aici, în mediul electronic și virtual, mai tineri și mai inteligenți decât oricând. Pe unii i-am chemat alături de mine, la revista de cultură pe care o citesc oameni din toate colțurile lumii. De altfel, e timpul să recunoaștem, fata mea, că tinerii știu și pot să schimbe lumea, am crezut mereu în ei, în voi. Îi salut de aici, din Târgoviștea noastră noroioasă, plină de gropi și de cabluri căscate spre orizont, cu străzile desfundate și cu gospodarii ei de doi bani. Și vreau să-ți mai spun că, după ce am vorbit cu tine, care erai plouată zdravăn pe trotuarele nemțești, m-am ridicat din canapeaua care se lipise de mine și m-am dus să votez. Așa că, fata mea, te salut din târgul nostru înfrigurat și te aștept, de sărbători, acasă. Dar, numai de sărbători! Așa cum aud acum, pe le noi, sănătate-ți spun cu drag și să ai „ein guten Tag”…
Acestea au fost câteva dintre răspunsurile mele, am început cu ele, dar mai am și niște întrebări. De ce-ar trebui să privim lumea cu neîncredere și să facem ochii mari de uimire? Ce-am fi putut pierde? Nu ce-am pierdut… Un personaj, dintr-o carte dragă mie, spunea că i-ar fi plăcut să întoarcă pe dos urechile unui câine și să devină o ființă independentă. Iată că se poate și peste toate se mai adaugă și această viață clandestină, tămâie cu iz de mosc, pomeți înalți, păr grizonat, noroi cald, stele de sticlă spartă și împrăștiată de cerul senin. Cam așa e și cu noi, încercăm să trecem peste zilele de frustrare și ronțăim, dimineața, pâinea prăjită pentru micul dejun. Lăsăm ușile întredeschise, pentru ca o fâșie de lumină să vină de pe hol. Încercăm, de fapt, să ne amintim că suntem într-un loc singuratic. Răsturnată în vânt, speranța noastră își pierde echilibrul, zărim urmele de viață risipite într-un univers anonim și simțim că am putea regăsi chipurile acelea necunoscute, ale prietenilor care ne citesc.
Să nu uit: miercuri, 3 decembrie 2014, la ora 18, la Teatrul „Tony Bulandra”, lansez noul meu roman, NERO BRAC GERMAN. Am invitați importanți, domnul Bruno ICOBEȚ și câinii lui minunați, actori, violoniști tineri și, desigur, alte surprize.
Cu drag, TATA…
Facebook
WhatsApp
TikTok
