ACTUALITATEA DE ACASĂ – Ionuț CRISTACHE – Alte povești din România beteagă (3)

   Tot cu silă, tot cu lehamite și cu resemnare? Spuneam că, de multe ori ni se pare că nu e bine să ne irosim pentru nimicuri, dacă ne vom îngriji de lucrurile mari, cele mici se vor rezolva de la sine. Eu nu cred că e așa… Și mai afirmam că lumea noastră e plină de neisprăviţi, unii chiar primesc daruri pentru netrebnicia lor. Neisprăvitul e unul care rămâne neterminat, nu are capăt și nici sfârșit, nu are niciun rost, e fără căpătâi, e incapabil. E un om de nimic. Sau, cum scria un mare prozator român, e unul care „n-a mai avut mijloace să-și procure material și a fost silit să-și lase capodopera neisprăvită, fără brațe”. Despre oameni vorbim aici, despre cei lipsiți de calități, de pregătire. Ce se poate face cu niște neisprăviți? O țară în putrefacție, condusă de tot felul de ignoranți, incapabili, incompetenți, nechemați, nepregătiți, nepricepuți, neștiutori, ageamii. Și altele asemenea…

 

                                                               -X-

 

   Și în această țară beteagă, avem nevoie – din când în când – de un pansament de suflet. Azi vă propun să citim câte ceva dintr-un excepțional interviu, apărut pe HotNews.ro, cu unul dintre marii intelectuali ai României, Liviu Ciocârlie, critic literar, eseist, o conștiință liberă și profundă a unei lumi scufundată în tristeți nenumărate. A fost numit „întruparea perfectă a scriitorului”…

   Interviul, despre care vă scriu, s-a spus că este despre viață, despre bătrânețe și despre moarte. Liviu Ciocârlie are 89 de ani și afirmă că „întrezărește și citește omenește aceste fleacuri: vidul, bătrânețea, moartea”.

   „La vârsta mea subiectul e moartea”, mai spune, surâzând… „Dacă de-a lungul vieții nu   ți-ai găsit o preocupare care să te atragă, uneori chiar să te pasioneze, ce te așteaptă e trist. Nu știi ce să faci cu vremea și efectul este acela că te vei ramoli rapid. În schimb, dacă ai avut o preocupare, vor urma ani buni, uneori chiar cei mai buni. Nimeni nu va mai putea dispune de timpul tău, ai scăpat de corvezi”. Marele pericol al bătrâneții, crede Liviu Ciocârlie, este să-ți pierzi mintea. Este întrebat: te naști singur, mori singur, moartea înseamnă singurătate? Și răspunde: dacă moartea vine la timp, îmi va face un cadou, însă n-aș zice că mori singur, sunt oameni care țin la tine și vor suferi. Moartea vine la timp când mintea începe să dea rateuri, când ai o suferință greu de suportat, când boala sau bătrânețea face din tine o povară pentru cei apropiați.

   Am scris și eu cândva că evităm, adesea, întrebarea: cum se schimbă lumea noastră interioară, după o vârstă, ce pierdem și ce câștigăm? Nevoia de a îmbătrâni frumos se înclină spre ambițiile care dispar, spre frica omenească și fără margini, iar bătrânețea adună spaimele maturității, dispar speranțele, este o sleire psihică și o împlinire amară. Te uiți în urmă, drumul e tot mai lipsit de contururi precise, legătura cu lumea din jur e tot mai slabă, un filosof scria că, îmbătrânind, ne doare spectacolul tinereții altora și ne stingherește priveliștea decrepitudinii personale. Efortul este doar de a ne camufla veștejirea. Lucian Blaga credea că, pentru spirit, timpul este o dimensiune a întineririi, adică să știi cum să-ţi strângi pânzele la vreme, ca să poţi intra în port înainte de a te prinde furtuna pe mare. Am pe telefonul meu hodorogit un fragment dintr-o scrisoare… publică: Te trezești într-o dimineață și vezi că faţa ți-a luat-o la vale, că pomeții nu mai sunt fermi cum erau odată, că pielea s-a subțiat și se stafidește. Mă doare spatele din ce în ce mai tare. Și pe prietenii mei, cred că ăsta e un semn… Strâng bani să am de un azil de lux, dacă la tinerețe am stat într-un bloc vechi, mă gândesc ca măcar la bătrânețe să stau într-o vilă. Să nu numeri zilele, cam așa este…

 

   Revenim la interviul de colecție… Fragmentul care m-a lăsat aproape fără cuvinte, cu ochii deschiși spre un anotimp fără nume, cu gândurile rătăcite departe este cel pe care vi-l trimit mai jos… Domnul Liviu Ciocârlie este întrebat dacă și-ar dori un dialog cu Dumnezeu?

   Reproduc aici întregul său răspuns: „Dacă discuția s-ar referi la Noul Testament, ar fi mai curând cu Iisus, fiindcă Dumnezeu l-a adus în prim plan, iar El s-a retras. Acolo de departe cea mai tulburătoare este nu o conversație, ci doar o întrebare: „Doamne, de ce m-ai părăsit?”. Cât despre discuția cu Iisus, ar fi păcat. Tot ce spune e atât de înțelept încât e păcat să-l întrerupi. În schimb, interesant ar fi să stai de vorbă cu Dumnezeul Vechiului Testament. De altfel, există acolo o punere în cauză, mai mult decât o discuție. Este reproșul, de mare intensitate, pe care i-L adresează Iov. De ce numai ca să-și arate puterea îl nefericește pe omul cel mai credincios? În ce mă privește, L-aș întreba dacă nu-l plictisește faptul de a fi atotștiutor. Ce-L mai poate interesa? De pildă, noi aflăm cu strângere de inimă, citind, că Eva se va lăsa ispitită de șarpe. Dumnezeu știe dinainte cum vor sta lucrurile și că dacă ar fi decurs altfel omenirea n-ar fi existat. L-aș mai întreba dacă I-a dat omului să comită răul din același motiv. Fără rău lumea ar fi fost un rai. Deci, practic, nici ea n-ar fi existat”.

   România mea, cu poveștile tale pline de beteșuguri, mai avem ceva speranțe…