Cu silă, cu lehamite, cu resemnare tot încercăm să ocolim realitatea acestor vremuri. Fiecare dintre prietenii mei, cei care scriu zilnic aici, la gazetă, se sprijină (sau măcar încearcă să o facă) pe dimensiunea morală a existenței, a timpului pe care-l trăim, într-un fel necesar și firesc. Poveștile noastre se sprijină, adesea, și pe ideea de generozitate. De fapt, generozitatea este virtutea celor tari, așa se spune, n-am uitat principiul moral vechi, după care dărnicia nu stă în a da mult, ci în a da la timp. Emil Cioran se întreba: de ce oare după ce-am săvârşit o faptă bună ne vine să urmăm un drapel, indiferent care? Elanurile noastre generoase implică un pericol, ne fac să ne pierdem capul. De nu cumva suntem generoşi tocmai pentru că ni l-am pierdut, generozitatea fiind o formă notorie de ebrietate.
S-a spus, de multe ori, că nu e bine să ne irosim pentru nimicuri, dacă te vei îngriji de lucrurile mari, cele mici se vor rezolva de la sine. Eu nu cred. Chiar dacă Dostoievski ar putea să aibă dreptate, atunci când scrie că lucrurile mărunte au importanţa lor, dar aproape întotdeauna din cauza lucrurilor mărunte le pierdem din vedere pe cele importante.
Lumea noastră e plină de neisprăviţi. Unii chiar primesc daruri pentru netrebnicia lor. În ţara asta şi cei mai nevolnici ajung miniştri sau șefi locali sau primari eterni sau parlamentari analfabeți etc. Neisprăvitul e unul care rămâne neterminat, nu are capăt și nici sfârșit, care nu are niciun rost, e fără căpătâi, e incapabil. E un om de nimic. Sau, cum scria un mare prozator român, e unul care „n-a mai avut mijloace să-și procure material și a fost silit să-și lase capodopera neisprăvită – fără brațe”.
Despre oameni vorbim aici, despre cei lipsiți de calități, de pregătire. Ce se poate face cu niște neisprăviți? O țară în putrefacție, condusă de tot felul de ignoranți, incapabili, incompetenți, nechemați, nepregătiți, nepricepuți, neștiutori, ageamii… Și altele asemenea…
Mă întorc la câteva povești din țara mea beteagă, cea care se pregătește să-și aleagă conducătorii. Azi am o istorie din zilele trecute, o pun sub semnul imaginii de mai jos, ceea ce vedeți e un făraș plin cu gândaci, mulți, urâți, locatari amețiți dintr-o mică stațiune cu… nămol, de pe litoralul nostru.
A venit din America un foarte bun prieten, am sărbătorit (prin strădania lui, mai ales…) 50 de ani de la terminarea liceului. S-a gândit el să-și trateze reumele vârstei și a ales (rea inspirație!) un centru de tratament construit într-o veche mănăstire. I-am făcut o surpriză, am plătit și eu (ca și el) vreo 4000 de lei și am ajuns, cu nevasta, să-i țin companie domnului doctor pensionar, fost coleg de bancă în anii neuitați ai adolescenței noastre târgoviștene.
Ce să spun? Ne-am obișnuit cu deformarea cruntă a realității în scumpă țara noastră. Gândacii din fărașul de mai sus sunt de acolo, făceau și ei parte din procedurile balneo-nu-știu-cum, mișcându-se nestingheriți prin camerele de hotel. Totul, sub semnul pioșeniei absolute din jurul nostru…
Oricum, am retrăit anii de demult ai milităriei cu termen redus, în cantina de mănăstire, cu bucate amețite, trântite cumva la repezeală pe mesele lungi, la prețul nu tocmai mic din biletul de tratament. În fine, asta nu era o problemă, bucuria revederii noastre a făcut să nu băgăm în seamă chiar toate amănuntele „hotelului bisericesco-turistic și medical” din buricul micii stațiuni nămoloase.
Dar cu gândacii cum rămâne? Decor de toamnă patriarhală… Și, uite-așa, am contribuit și noi cu ceva la prețul mare al clopotnițelor aurite, care se înalță peste relieful patriei. Scuzați de vorbă rea!
Data viitoare, vă propun o altă poveste măruntă din România beteagă, de pe la noi, mai din apropiere, din cetatea de scaun prinsă în toamna electorală.…
Facebook
WhatsApp
TikTok
