AȘA O LIPSĂ DE INCULTURĂ- Puiu JIPA: JOC/JOACĂ

A te juca. A juca jocuri. Joc /joacă. Nu există vârstă pentru joc/joacă. Dacă nu te mai joci, parcă nu mai ești. Sunt jocuri pentru toate vârstele. Important e să intri în starea de joc. Dacă ești în stare să TE joci, cu atât mai bine. Dacă nu, e bine să privești.

Jocurile copilăriei… da. Primele jocuri. Zdrăngănele, clopoței, zuruitoare, ‘tâta maaarre”!, „gâsca zboară”… Jocurile celorlalți, de fapt, ale maturilor din jur. Apoi poveștile, și ele tot un joc, dar al faptelor, al imaginației, al schimbării sfârșitului, al intrării în pielea eroului/eroinei. Apoi încep jocurile cu reguli. Am mai scris despre câteva din ele. Niște șotroane 3/3, „șotroane om”, „șotroane melc” – nu știu de ce, astea erau ale fetelor -, X și 0, etc., etc… Cretă, cărămidă să fie…

Dar mai erau și altele: jocurile de acțiune, de… societate, de familie. Mă refer la jocurile numai între copii. Alea de acțiune erau cînd unul din noi mergea cu părinții la film și a doua zi, după povestea filmului, începeam să-l jucăm. Îmi amintesc de unul cu indieni, un Winetou probabil, în care, după ce ne împărțeam în tabere (caoboii și indienii), ne făceam cazemate și arcuri și puști din ce nimeream și începeam „acțiunea”. Pe vremea aia se construia mult, erau rămășițe de la bloace, fiare, lemne, sârme. Încă mai veneau găini, rațe, curcani de la țară, așa că aveam și pene! Ne făceam centuri din curmei de tei, mai șterpeleam câte o pălărie de-a părinților, ne desenam bărbi cu cărbune de ne frecau mamele cu bureții de sârmă seara, la culcare. Ce mai, scenografie în toată regula! Nu exista un câștigător, important era să chiuim ca indienii, să pocnim vocal ca puștile/pistoalele caoboilor, să alergăm în pasul cailor, să-i cabrăm, să „murim” cât mai pregnant cu putință, să ne aruncăm în apele adânci și tulburi dintr-o amărâtă de postată cu nisip (toată copilăria mea e plină de nisip în încălțări, urechi, păr, buzunare). Important era să se facă seară, să povestim cum am salvat noi lumea, să ne poreclim vremelnic până la următorul film, când o luam de la capăt. Bine, erau niște ani tulburi, cu multe filme sovietice ( toți copiii îi urau pe nemți, de fapt, nici nu știam prea bine ce erau ăia), dar filmele astea nu le jucam, făceam mișto de „davai ceas”, nu prea aveau material, cred că ni se păreau prea eroice într-o epocă foarte eroică.

Când se-ntuneca începeau jocurile magice sau… fotbalul la porți paralele. Da, fotbalul la porți paralele: un felinar înalt, două bănci la 6 metri distanță, dar nu față în față, paralel, una în continuarea alteia. Câte capete și picioare am dat în stâlpul ăla… Jucam cu mingii mici din cauciuc, 50 de bani bucata. Dar jocurile magice erau baza. Preambul: nu știu cum se nimerise, dar băieții de la bloace erau din 4 în 4 ani. Cei mari își luau câte un „ucenic”, un fel de protejat, căruia îi împărtășeau din experiența lor „îndelungată”, gen cum să copiezi fabulos, cum să atragi atenția unei fete (era interzis cuvântul „gagică”), ce scuze să găsești acasă dacă întârzii mai mult de ora „închiderii”, chestii/trestii! Terminat preambulul! Ăi mari povesteau cărți, apoi ne puneau pe noi, discipolii, să povestim cărțile noastre – aflaserăm despre „fair-play”, de!- și ne dădeau note. Iar ca lecturi, ăia 4 ani diferență se micșorau, pentru că voiam să ajungem la lecturile lor, să fim și noi mari. Apoi cei mari intrau la facultate și rămâneam noi să avem discipoli. Era o regulă extrem de importantă: niciodată nu-l puneai pe ăl mic să facă ceva pentru ăl mare. Important era să-l ajuți, să-l sfătuiești pe cel care nu știe, nu înțelege. Ionuț, Iliuță, Corneluș (el mai puțin, taică-său era maior de securitate, dar nu se fandosea cu asta, era foarte fair-play), Miru (fabulos, maică-sa era speoloagă, câte comori n-am căutat prin meandrele memoriei peșterilor din noi), Alin și încă unul de la scara 1, Dodu Bardodu, care inventa povești cu Dunărea, s-a și înecat în ea, deși, când ne povestea, încă n-o văzuse. Începeam apoi „fazanii” pe litere, pe filme, pe cărți, pe actori, pe rime rare. Părinții ne vedeau pe bănci în fața blocului, erau liniștiți, vara puteam să stăm și până la 12 noaptea, era vrajă. Și atunci și acuma când îmi reamintesc.

Toată copilăria mea, calendaristic vorbind, a fost joc/joacă. Chiar și la școală, aveam jocuri de pauză, pauză mică/mare. „Ești o floare, ești un crin…”, sau „Lapte gros și monopol” erau cele mai auzite sunete ale recreațiilor. Făceam schimb de timbre, de vederi, de șervețele, ne ajutau părinții, rudele, dar totul era un mare JOC. Făceam „oracole” de-a valma, fete, băieți, intram în MARELE JOC al viitorului pe care îl vedeam ceva foaaarte serios, cu copii, cu cumpărături serioase.

N-am aflat multe lucruri despre cei de-atunci, mă rog, chelii, burți, copii, muriri, amănunte aruncate-ntru-n neant de „țin io minte”.

Mă joc în continuare, caut parteneri de joacă, neobosit eu, din ce în ce mai sastisiți ei, pentru că vor ziua de azi cu odihnă, pentru că jocu-i doar o „joacă”, uitând, ei, că jocul/joaca e chiar viața.

Acum mă joc postând „poeme cu titlul la capăt”, dar sunt doar jocuri ale memoriei mele/ lor. A! Nu uitați, jocul înseamnă luarea de la capăt.

De-a ce ne mai jucăm astăzi?

 

PUIU  JIPA  este actor la Teatrul Municipal din Târgoviște, dramaturg și regizor și, așa cum repetăm, târgoviștean de Ploiești…

 

Citeşte şi

Dana NEACȘU, în AMERICA LA NOI ACASĂ scrie despre PITITA copilăriei (în Pucioasa natală)…

 

Cătălina CRISTACHE, în PLIMBĂRI BUCUREȘTENE  povestește despre UN JOC ARGINTIU…

Constantin VAENI, despre JOCUL DE-A ROMÂNIA, în rubrica ÎN CALEA LUPILOR DE IERI ȘI DE AZI…

 

Cristian Gabriel GROMAN, în LONDRA LA PAS, despre jocurile de iarnă în plină vară, cu nostalgia copilăriei de altădată…

Dor de copilărie în POEZII, cu doamna Constanța POPESCU…

Mihai Bogdan VLĂDUCĂ , juniorul nostru, despre jocurile copilăriei sale, abia încheiate…

 

Leapșa cu părinții în REFLECȚII PEDAGOGICE, rubrica săptămânală a Alexandrei VLADOVICI…

 

Mendebilul și flacăra violet a nostalgiei, în CULTURA ONLINE, cu Daniel TACHE…

Amintiri din copilărie (blocurile, jocurile), cu Radu STATE în CULTURĂ ȘI ISTORIE (recentă)…

 

Alte amintiri din copilărie, într-o rubrică nouă, ARTIFICII DE LÂNGĂ SERELE CU FLORI, a doamnei Mariana STATE OPREA…

 

Fiecare se joacă în felul său, în CULTURĂ ȘI EDUCAȚIE, rubrica de fiecare sâmbătă a doamnei profesoare Mihaela  MARIN…

.Arta lui Magister ludi, în CULTURA URBANĂ a lui Pompiliu ALEXANDRU…

Despre jocurile de putere (în Siria), în rubrica săptămânală CULTURA GLOBALĂ, a domnului Radu GEORGESCU…

Jocurile copilăriei? O întrebare în CULTURA LA MARGINEA ȘOSELEI, cu Teodor Constantin BÂRSAN…

Joc și joacă și în PICĂTURA  CHINEZEASCĂ…

Romanul foileton A DOUA FAȚĂ joacă episodul al șaptesprezecelea…