SUBSTITURI – Dana NEACȘU: EPISODUL unu…

                                                                 New York, 1994

            Aici este anul trecut la Marienbad sau la Techirghiol sau la Covasna. E un loc unde intilnesti oameni noi cu povesti noi.

            Sunt aici pentru ca vor sa traiasca. Sunt aici pentru ca nu sint fericiti. Sau poate sint, dar nu mi-am dat seama cind i-am intilnit.

            Iar eu? Povestesc, mă povestesc…

            “De ce o fac? De ce scriu despre lectii de actorie si despre oameni pe care i-am intilnit in momentele lor cele mai fragile?”

            Edward Hopper a avut bunul simt sa nu-i priveasca in fata pe invitatii lui. I-a pictat de la departare din spate, dintr-o parte, iar din orice unghi le-a lasat visele intacte. In Nighthawks (1942) toti patru, clienti si vinzator, ramin respectabili, desi nimeni nu-i interesat in respectabilitate. Ei vor sa petreaca timpul impreuna, sa bea un pahar de ceva si sa fie in stare sa supravietuiasca noaptea.

            In New York fragilitatea e sportul local.

            New York este un loc ospitalier pentru cei cu gânduri neclare, dorinţe mari, şi perseverenţă ca şi pentru cei care vor să se ascundă. In limite bine stabilite, New York-ul oferă iluzia unui spaţiu de viaţa in afara oricăror constringeri economice. Oricine vrea poate lua lecţiile de actorie la una din sutele de şcoli de actorie. Salariul, care determină drumurile pe care unul le face la biserică, un loc sau locul de socializare, de fapt, sau la spital, devine pentru un timp limitat irelvant.

            Personajele de aici practica multe activitati in afara de una: nu se gândesc la sinucidere. Visează la Hollywood, dar sunt decise să supravieţuiască dintr-un bun simţ moral.

            Ce s-ar intâmpla cu umanitatea dacă toţi ne-am sinucide?

            Hollywood nu-şi permite să intreţina astfel de idei.

            Cum işi spun poveştile?

            Ca toate personajele literare şi ele practică striptease selectiv. Adică pretind că ni se dezvăluiesc in trepte. Deşi ce vedem poate doar să fie o impresie. Cum să măsori adevarul poveştii? La fel cum nu poţi măsura dacă in striptease ce vezi e carne sau plastic acoperit cu piele.

            Pamela Anderson e un frumos exemplu de plastic.

            Cum de cele mai multe ori ce vedem in poveşti este parţial adevărat: şi aici câte ceva s-a intimplat, cite ceva este imaginat. Ceva este foarte probabil sa li se intimple, pentru că le este in caracter.

            Dar cum descrii ceva ce nu inţelegi? Când ceri lămuriri, poţi să te bazezi pe răspuns? Adesea e mult mai uşor să-ţi imaginezi răspunsul. Adesea rezultatul e acelaşi.

            “Eşti sigur că ai vrut să spui că nu ai făcut sex cu Monica Lewinski?” l-ar fi putut intreba un procuror drăguţ pe Bill. Dar ar fi contat? Poate că nimeni nu a avut talentul să-l intrebe in aşa fel incât Bill ar fi căzut in genunchi sărutând crucea şi plângând ar fi recunoscut adevărul.

            “Dacă ei i-a plăcut, atuncy a fost sex.”

            De multe ori e o chestie de talent mai mult decât de tendinţă socială, să dezvălui adevărul.

            Dar iarăși, ce este adevărul?

            Ceea ce ar putea jena dacă depăşeşte nivelul de aparenţă? Aparenţele fiind ceea ce se vede, şi nu neapărat neadevărul.

            Acasă nu m-a interesat adevărul. Adevăr era frica să ne atingem, frica să ne vorbim, frica să ne indrăgostim, dar tot adevărat era că nu aveam nicio intenţie să cucerim frica.

            Fericirea era viaţă şi frica ţinea de viaţă…

            Cum am descris personajele?

            Cu imaginaţie şi puţin adevăr. Ca pentru o mâncare          neromanească unde trebuie să foloseşti câte puţin din mai multe condimente şi nu te poţi limita doar la sare şi piper.

            Le-am descris pline de viaţă.

            Iniţial am vrut să descriu personajele in termeni independenţi de adevăr, sau doar in nuanţe de adevăr care le avantajează. De exemplu, mă gândeam să omit date despre greutate: are 56 de kg pentru un metru 56 de cm. Dar asemenea detalii plictisesc. Nu spun nimic despre o persoană. Nimic esential. Ce inseamnă? Slabă? Tânără? Ce inseamnă tânără? Ce inseamnă foarte tânară?

            Acasă mi s-a spus că e mult mai important să ştii ce gândeşte o persoană decât cum arată. Ce ar conta dacă nimeni nu ar vrea să vorbească cu tine pentru că nu arăţi bine? Nici in acest caz extrem fizicul nu poate să fie esenţial pentru că nu ar reflecta felul cum gândeşti. E mult mai important dacă ai citit Doctorov sau Grisham decât singurătatea, numai dacă nu eşti Proust, când lucrurile s-ar schimba.

            Dar m-am răzgândit. Cum arăţi e foarte important. Ia de pildă exemplul lui JFK Jr. El s-a căsătorit cu o femeie inaltă, subţire, cu faţa alba translucidă care părea să plângă tot timpul. Poseda foarte puţin umor. Dar pe lângă ea, JFK Jr era un savant.

            Deşi luase examenul de barou din a patra incercare.

            Deci m-am decis: fizicul personajelor va fi descris.

            Multe trăsături de caracter au rămas obscure pentru ca personajele mele se le ignorăm la fel de mult ca oricine altcineva. Asa ca m-am gândit să-mi prezint personajele ca pe o maşinarie de un tip sau altul a carui functionare se inţelege cel mai bine când schiţa tehnică e introdusă in ambalaj.

            Ideea de maşinarie scuteşte pe oricine de ruşinea umană care vine cu recunoaşterea unor vicii. De exemplu, dacă iţi place vinul făcut după metodă champenoise, şi că cel mai memorabil moment din primii 18 ani nu a fost pierderea virginităţii, căci nu avusese loc incă, ci petrecerea unui intreg Revelion in cadă, făcând baie şi consumând o sticlă de vin spumant brut de Jidvei, atunci cineva ar putea să spună “Vai ce beţivă”… Altcineva ar putea să-şi amintească de musicalul Gigi şi să fredoneze “The day they invented Champagne.” Dar dacă explici plăcerea pentru vin spumant ca o necesitate impusa de o viaţă de birou (avocat) intr-un ritm accelerat, se poate ca gustul să fie inţeles ca necesar pentru a asigura buna funcţionare a maşinăriei.

            Desigur, ideea cu maşinaria are probleme inerente.

            Nu există instrucţiuni de folosire care ne insoţesc. Nu ne naştem cu ele şi nici nu sunt trimise prin poştă mai târziu. Nu scrie nicăieri ce trebuie să facem ca să funcţionăm cât mai eficient. Nu scrie nicăieri cum să fim prietenoşi sau umani sau mai puţini sentimentali sau fără prejudecăţi. Chiar dacă singura noastră şansă să ne descoperim şi să ne debarasăm de angoase şi ruşini adevărate sau inventate este să ne considerăm nişte maşini in slujba unui scop anume pe care nu-l controlăm, să ne privim ca şi cum am fi aterizat in propria noastră viaţă pentru a indeplini un anumit scop, de multe ori nu ştim cum să o facem.

            Păcat că nu o pot suna pe Eva ca să-mi verific teoria.

            “Alo, Eva, eu sunt aici. Am o mare rugăminte la tine, cum te-ai simţit când Dumnezeu ţi-a zis că de fapt nu e vina ta, dar că aşa ţi-a fost dat ţie să cazi din rai pe pământ? Te-ai simţit mai bine?

            “Pentru o zi. Pină când psihiatrul mi-a recomandat nişte pastile să dorm.”

            Problema mea cu o astfel de interpretare este lipsa de răspundere personală şi ca atare de gratitudine. Dacă nu eşti capabil de nimic nu poţi să fii responsabil pentru nimic sau felicitat pentru nimic.

            Ca multora, imi place să fiu importantă.

            “Eva, dar nu crezi că e vina ta, dragă? Scria pe măr NU MUSCA”

            “Cum să fie vina mea dacă eu nu ştiam să citesc?”

            Desigur m-am gândit şi la culte minore, la Ron Hobbard şi la studiului adevărului personal şi uman promovat de cultul Scientology. Ignori Adevărul şi te axezi pe adevăruri. Nu descrii pe cineva in termeni care i-ar putea ataca credibilitatea sau personalitatea sau importanţa in termeni existenţiali pe viaţă. Te axezi pe probleme care pot fi controlate şi combatute. De exemplu, problema cu băutul este o probleme concretă. Dacă adopţi metoda Hobbard, nu-l numeşti pe unu’ “beţiv” ci te axezi pe problema pe care o tratezi ca şi cum ar exista independent de persoana cu pricina, ca un fel de al treilea braţ, de exemplu, şi o ataci cu vigoare, ca şi cum ai taia-o. Te laşi “adoptat” de comunitatea Scientology şi ei o să aibă grijă de tine.

            Apostulul Ron se pare că a inţeles că dacă spui oamenilor “O să am grijă de tine” mulţi o să abandoneze orice sistem de valori sau credinţe ar fi intreţinut până atunci.

            Mulţi ne-am convertit aşa la monoteism.

            Si la monogamie.

            Mă bucur sincer că teoria lui Ron Hubbard nu are nicio şansă acasă.

            “O să plouă, ar trebui să luăm umbrela cu noi.”

            “De ce?”

            “O să plouă.”

            “Nu-ţi fă probleme. Trece.”

            In România socialistă, pe care o cunosc mult mai bine decât pe cea capitalistă, de exemplu, nimeni nu avea probleme, in special dacă trăiai in provincie. Provincia, o grotească gură de reptilă, te-ar fi mâncat de viu dacă aveai slăbiciuni. Slăbiciunile, văzute ca probleme umane, nu existau, in general. Ele erau tratate ca fleacuri: băutul şi curvitul erau fleacuri la barbaţi, şi la femeile singure. La cele măritate depindea de bărbat, dacă bărbatul nu le bătea, asemenea fleacuri se ignorau pentru binele comunal. Iar dacă bărbatul işi bătea soţia vinovată, atunci problema era rezolvată de la sine.

            In afară de curvit şi de băutură imaginaţia populară nu ar fi putut să vină cu un alt exemplu de problemă umană.

            Câţiva erau toleraţi să fie “poeţi.” In fiecare an RSR putea produce câţiva: şapte la N. Grigorescu, sapte la conservator, sapte la IATC… si sapte la şecuritate.

            “Existau “poeţi” peste cotă?”

            “Depinde ce te face poet?”

            Când te năşteai după ce se dăduse decret de incriminare a avortului chiar la momentul când mama ta e gravidă in primul trimestru, şi decretul pedepseşte avortul  pedepsit cu inchisoarea pe mulţi ani, iar pedeapsa se aplică atit la femeia gravidă care nu a fost violată sau care nu a acceptat coitul cu propriile rude si apoi s-a răzgindit să inmulţească numărul de rude, dar şi pentru faptuitor, care de de multe ori era o alta femeie, deci cum s-ar pune chestiunea in termeni de justitie penala şi subiectul pasiv si cel activ erau pedepsiţi, astfel incit multe femei decideau să-şi producă singure avorturi ilegale pina când odată și odată procedura cum era de aşteptat nu reuşeşte, iar femeia gravida se infectează şi moare, ca o floare care se usucă pe masă intr-o vază cu apă şi cu aspirină, de nici nu ştii cum de s-a intimplat ca in vază era apă destulă, iar florile nu au migrene, deci cind te naşti intr-o familie unde femeia nu a fost nici suficient de iresponsabilă sau de infricoşată ca să aibă un avort ilegal in orice condiţii sau dimpotrivă chiar cind eşti un copil dorit, iar familia unde apari este o familie repectabilă chiar dacă nu bine cotată social, unde tatal este un dedicat funcţionar, deci apartine unei clase sociale rău vazută –neproductivă–, iar mama este invăţătoare in slujba copiilor de Romi –pe numele popular ţigani români– dar pe care ii iubeşti sincer şi care te iubesc sincer, nu aveai cum să fii poet. Si dacă nu erai poet, probleme de poezie pe care simple lecţii de actorie le-ar asana nu existau, ideea de a lua lecţii de actorie ca să devii ceva ce nu puteai fii devenea un moft urban pe care provincia nu-l agrea.

            “Ce, faci pe niznaiul aici? Mănâncă nişte slănină cu ceapă, de-ţi ies toate prostiile din cap.”

            Oraşul de provincie este un loc aparte: departe şi de sat şi de urbanism. Oraşul de provincie are blocuri pentru ce-i care   nu-şi permit să stea la casă. Oraşul de provincie are un cinematograf pentru cei care nu au video sau DVD-player acasă. Oraşul de provincie are cârciumi, cafenele şi restaurante. Pentru că nu este sat. Si mai are şi un centru unde te plimbi in sus si-n jos până ameţeşti. Când in sus, când in jos.

            “săru’ mâna”

            “bună ziua.”

            “sânteţi bine?”

            “sântem bine, mulţumesc lui Dumnezeu”

            “şi noi”

            “bine”

            “bine”

            “bună ziua”

            “săru’ mâna”

            In provincie nu erau niciun fel de probleme pe care lecţiile de actorie le-ar fi ameliorat. De fapt, dacă supravieţuiai, fie te măritai, fie incercai să ajungi respectabil incât dacă ai fi dezvoltat probleme la maturitate nimănui nu i-ar fi păsat. Dacă erai femeie, te măritai repede cu cineva cu oarecare putere locală sau măcar mai bine un funcţionar, deci cu cineva cu o profesie, ori altfel spus, doctor, preot, poliţist, vânzător in hala de carne sau procuror, indiferent dacă aveai inclinări artistice sau alte probleme umane.

            Deci lecţiile de actorie erau un lux imposibil pentru că la ne-poeţi imaginaţia e neesenţială şi apoi e in cap şi nu se vede ca hainele, de exemplu, fie o ai, fie nu o ai şi dacă nu o ai nimeni nu ştie şi nici nu se poate cumpăra, deci nu e un păcat pe care ţi-l pot măsura vecinii. Dacă-i ignori, pentru că nici popa nici miliţianu’ nu pot să te oblige să-i cultivi, că nu sunt varză, e mai mult un moft, ca cireşele lui Creangă, fie incepi să te uiţi pe pereţi, fie incepi să scrii, fie devii altcineva, pentru o oră, două, sau mai multe zile. Dacă ţi-e frică de moarte şi crezi ca actoria o să te ajute cumva sau dacă eşti ca Charlize Theron şi toată viaţa pretinzi că tu şi mama ta aţi avut o viaţa grea pentru că tatăl tău a murit când aveai 15 ani şi v-a lăsat să vă descurcaţi cu ferma şi afacerea in construcţii pină când un an mai târziu pleci de la ţară şi devii supermodel, iar mama ta trebuie să te insoţească la Milano ca să te suporte moral sau poate să fie sigură că nu te opreşti din pretins şi spui lumii intregi că mama ta l-a omorât pe tatăl tău cand l-a impuşcat cu o puşcă la un moment nepotrivit pentru cariera ta, prea devreme când nu ai luat incă un Oscar pentru că ai interpretat o ucigaşă Stella in Monster atât de convingător, deci când fără discuţie actoria te-ar ajuta să supravieţuieşti, tot nu prea ai de ales in provincie, mai ales dacă social vorbind, eşti la nivelu: nimeni.

            Tot ce puteai face era să te preocupe baietii, intr-atit incât să-ţi pierzi timpul in compania lor sau mai bine zis căutindu-le compania, iar dacă nu vroiai să te preocupe băieţii sau să vezi că pe băieţi nu-i preocupi tu, deci in anii lungi şi grei de virginitate, pe lânga şcoala cu lectiile ei onanistice si masturbarea din plictiseala, tot ce puteai face era să te ajuţi și să-ti creezi propriul tău teatru.

            De exemplu, dacă trăiai intr-unul din apartamentele situate la etajul doi, intr-un bloc din faţa celui mai important punct socio-cultural al unui oraş sub-carpatic de pe malul stâng al riului Ialomita, staţia de cale ferată, gara cu şinele ei metalice şi nesfârşite, care separa pe albi de cei ne-albi, puteai să te zgâieşti la multe lucruri pe fereastră.

            In primul rând la gară. Se putea vedea de la oricare dintre ferestrele apartamentului, şi mai ales de pe balcon, un balcon foarte frumos, unde tatăl tău ar putea face bradul in fiecare an de Anul Nou precis, pe 31 Decembrie după-amiaza. De pe balcon puteai vorbi cu cine trecea prin faţa blocului.

            “Cătălina, ce mai faci” se putea striga.

            “Bine. De ce nu vii jos să vorbim?”

            “Trebuie să stau in casă. Mama doarme” ai răspunde, pe jumătate strigând.

            Ca orice apartament de două camere, dormitorul era lângă baie şi ce auzeai tot timpul era apa venind cu zgomot pe ţevi ruginite ca un râgâit de femeie bătrină şi surdă, iar gândul că bunica-ţi devenise aşa te-ar speria atât de tare că te-ai duce in faţa oglinzii să incepi să pretinzi că ce este in jurul tău de fapt nu este, ca să nu te gândeşti la vitorul tău. In oglindă te-ai gândi la un Cătălin şi la dragoste – ce cuvânt mare – şi ai uita intâmplarea de pe coridor când l-ai pălmuit pentru că te ignorase in toţi anii de şcoală: de la şcoala primară la liceu.

            “Asta e pentru ce ai zis in curte vineri” ii spui pălmuindu-l ca şi cum l-ai fii mângâiat.

            “Dar nu am zis nimic” spune el nedumerit.

            Si dintr-o dată te-ar apuca o ameţeala pentru că inţelegi că intr-o bună zi o să termini liceul aşa cum l-ai inceput: aceeaşi fată doar cu patru ani mai mare, sau poate o fată diferită cu vise ciuntite pentru că nu ai avut cu cine să le impartăşeşti sau dimpotrivă cu vise de implinit pentru că nu le-ai dezvăluit la nimeni.

             Scena era oglinda de toaletă din dormitor unde impresiona oameni si lucruri, experimenta cu sentimente, cu râsu’-plânsu’, iar când oglinda se bălăbănea la fiecare marfar sau tren de persoane care trecea prin gară, urmând un ritm interior comun toturor locuitorilor ingrămădiţi in apartamentele de deasupra, de alături, de dedesubt, apartamente depersonalizate dar care reuşeau să adăpostească speranţe, ştia că nu are şanse de altceva decât să viseze că trăieşte, să viseze o viaţa paralelă cu bucurii şi tristeţi, plină de râsu’-plânsu antonnpanesc si stanescian. Cu Anton Pann si Nichita Stănescu a descoperit dialectica balcanică dictată de originile ei de la Rim şi destinul communal de la gurile Dunarii şi a inceput să se tânguie pentru un timp.

            Dar erau mesele de familie.

            Pe lingă un dormitor, bucătărie şi baie, apartamentul avea şi o sufragerie, cu o masa mare de lemn lucios şi un televizor in alb şi negru. Sufrageria ar fi dormitorul părinţilor sau dacă părinţii nu se plăceau, doar al unuia dintre părinţi. Poate al mamei, dar ar fi insemnat că toţi membrii familiei ar fi trecut prin camera ei să se ducă la bucătărie sau la baie. Deci sufrageria era dormitorul tatalui şi camera de zi unde familia se aduna şi mânca la ocazii, ca atunci cănd un verişor mic şi prostuţ ca Ovidiu, ar arăta cu degetul spre tată şi ar zice:

            “Tu o să mori primu”.

            La masă a fost tăcere. Ticuţă s-a inverzit. Cei din jur l-au bătut pe umăr şi i-au zis;

            “Doar n-o să te superi pe un bebeluş. Ce ştie el?”

            “Ovidiu a făcut o remarcă bazată pe virstă. A văzut că tu eşti cel mai batrin si a spus ca normal tu vei muri primul.”

            Toţi au inceput să râdă sperând că râsul lor o să-i acopere ecoul. Nu era niciun ecou in apartament. Când s-a făcut tăcere am descoperit cine a făcut acea remarcă: mama.

            Intr-adevăr, Ticuţă a murit demult.

            Toţi ceilalţi incă trăiesc.

            Tu pleci lăsând provincia să aparţine copilăriei, dar iei oglinda cu tine.

            Personajele mele se privesc adesea in oglindă ca şi cum ar fi altcineva. De exemplu, te dezbraci, te duci la oglinda din baie şi te priveşti cu ochii larg deschişi. Si ce vezi? O vezi pe Madonna, pardon, o maşinărie, chiar dacă riduri şi pori şi folicule de păr târându-se disperat afară din pori spre lumină şi vegetaţie e tot ce ar trebui să vezi.

            Si mai uşor e să-ţi descrii personajele in tipuri umane uşor de manipulat creativ. Ce-ar fi dacă m-aş concentra pe femeia-care-şi- descoperă-copilul-din-ea? Nu mă refer la Lolita lui Nabokov, căci ea suscită numai atenţia sexuală a celor de tipul Humbert Humbert.     Si nu mă refer la femeia-copil al cărei mare avantaj e de a nu o pune in umbră pe BB – Brigitte Bardot in incarnările ei a la Roger Vadim- pentru că femeia-copil excită doar libidoul minorităţiilor inocente.

             Sigur că sânt femei-copil ca Isabel Rosselini in Blue Velvet a lui David Lynch, care cere şi acceptă ajutor de la toti. In Blue Velvet, Isabel acceptă ajutorul inocentului adolescent interpretat de Kyle MacLachlan, pe care multe femei adevărate l-ar fi aruncat afară pe fereastră ca o cucerire ruşinoasă — adolescenţii inocenţi nu au bani de cadouri. Dar femeia-copil nu face astfel de greşeli. Ea ştie ceva despre mâna de muncă, iar când n-ai niciun ajutor, oricare e binevenit. Si are dreptate. Kyle o va scăpa de mitocanul interpretat de Dennis Hopper. Si publicul este mulţumit la sfârşitul filmului, pentru că toţi ştim că nu e uşor să trăieşti cu mitocanii.

            Dar femeia-care-şi-descopera-copilul-din-ea fascinează pentru că ea nu minte. E un lucru să nu-ţi placă adevărul şi altul să minţi. Ea e volubilă, dar vorbeşte cu un singur scop: să se descopere. E un etern monolog.

            De fapt, toate personajele pe care le-am gazduit aici incearcă să-şi descopere copii din ei. Nu mint şi nici măcar nu le trece prin cap să mintă. Când se mint o fac din obicei sau din plictiseală.

            Le-am intilnit intr-o miercuri seara in studioul de actorie al lui Andy. Era un timp când totul părea propice.

            Era vara lui 1994 şi mă gândeam la noi inceputuri.

Citeşte şi

Roman foileton, NERO, BRAC  GERMAN, episodul 13 …

LA BORTA  RECE, cu domnul Radu PĂRPĂUȚĂ, un răsfăț stilistic de sfârșit de an…

SOVIANYSME, cu Octavian  SOVIANY…

Un mare regizor, Constantin VAENI și rubrica sa ÎN  CALEA  LUPILOR  DE  IERI  ȘI  DE  AZI…

Desigur, o bogată  PICĂTURĂ  CHINEZEASCĂ…

MELANCOLII, cu doamna Constanța  POPESCU…

JI-PISME  DE  SÂMBĂTĂ, poeme altfel, de Puiu JIPA…

JUNIORI  DE  CARABELLA, despre draga de  școală, cu  Marius  Alexandru  DINCĂ…

CORESPONDENȚE  SUBIECTIVE, cu domnișoara  Erica  OPREA…

POMPIJIPISME și interferențe metaforice…

LONDRA  LA  PAS,  cu Cristian  Gabriel  GROMAN  și dorul lui de casă…

Scriitorul  târgoviștean  Ioan  VIȘTEA,  cu RAFTUL  CU  PROZĂ  SCURTĂ…

Marele actor  Puiu  JIPA și rubrica sa  AȘA  O  LIPSĂ  DE  INCULTURĂ…

CULTURA  LA  MARGINEA  ȘOSELEI  și Teodor  Constantin  BÂRSAN…

Domnul profesor  Petre  STOICA și  STRATEGII  DE  DISTANȚARE…

JUNIORI  DE  CARABELLA, cu domnișoara Daria STEMATE…

Domnișoara  Ioana  PIOARU și  rubrica ei  LECȚIA  DE  ZBOR…

Doamna profesoară  Alexandra  VLADOVICI  BÂRSAN  și  REFLECȚII  PEDAGOGICE…

REFLECȚII  MINORE, cu domnul profesor  Alexandru  IACOB…

CULTURĂ  ȘI  EDUCAȚIE, cu doamna profesoară  Mihaela  MARIN…

Domnișoara Alexandra  MOCANU  și  rubrica  ei  STUDENȚEȘTI…

Doamna Dana NEACȘU, doctor în filosofie, cu  AMERICA  LA  NOI  ACASĂ, direct din New York…

CULTURA  ONLINE, rubrica domnului profesor  Daniel  TACHE,  doctor în filologie…

TERAPII  ÎNGÂNDURATE, cu scriitorul Ioan VIȘTEA…

CULTURA URBANĂ, cu domnul doctor în filosofie  Pompiliu  ALEXANDRU…

CULTURĂ  ȘI  ISTORIE, cu doctorul în istorie  Radu  STATE…

Doamna Mariana OPREA STATE și rubrica ei, ARTIFICII  DE  LÂNGĂ  SERELE  CU  FLORI…

JUNIOR  DE  WORCESTER, cu Bogdan VLĂDUCĂ…

 Radu  GEORGESCU și rubrica sa  CULTURA  GLOBALĂ…

PLIMBĂRI  BUCUREȘTENE, cu domnișoara Cătălina  CRISTACHE…